«Le Monde» despre recenta apariție în franceză a romanului inedit al lui Constantin Virgil Gheorghiu - „Dracula în Carpați"

„Testament romantic și spiritual - al unui om care a receptat la întreaga lui măsură secolul al XX-lea, făcând din aceasta miezul operei sale - [care] se dovedește a fi mai puțin un roman de groază, cât o evocare istorică, mitică și fantastică a tragediilor românești din cel pe urmă veac, dublată de o meditație spirituală asupra înfruntarii dintre omul liber și Statul călău”.

François Angelier, «Le Monde», 23 iulie 2023

sursa: Gheorghiță Ciocioi via Facebook

„Cu un milion de exemplare vândute, acest roman a fost, fără doar și poate, unul dintre cele mai mari succese literare de după război. Cu toate că autorul lui era un mare necunoscut, despre care nu se știa decât că e un român, în jur de treizeci de ani, sosit clandestin în Franța de câteva luni [...] Nedreptățile posterității literare – dar, poate mai bine spus, omerta de care a avut parte Gheorghiu după cabala lansată împotriva lui de Lettres françaises, organ politico‑literar finanțat de Moscova – pot explica de la sine de ce Ora 25 nu a intrat în «canonul» operelor clasice, al acelor cărți esențiale, vizionare, situate la limita distopiei, care au marcat istoria secolului al XX‑lea. 
Provoc, astfel, orice cititor care va deschide acest roman pentru prima oară să ia aminte dacă, după lectura lui, va putea rămâne «nevătămat». Eu, unul, n-am reușit...”
Thierry Gillyboef

Cartea o veți găsi în curând pe site-ul nostru și în librării: www.librariasophia.ro

Librăria Sophia vă invită joi, 12 octombrie 2023, la un eveniment deosebit: „Rețeta fericirii”. O prelegere susținută de Constantin Cornel Ciomâzgă. În cadrul evenimentului va fi prezentată noua apariție editorială: „Apocalipsa why not”. Seara va fi înfrumusețată și de un invitat special: Maria Coman.

Centrul Cultural Dalles - Sala I.C. Brătianu (Str. Biserica Amzei nr. 5-7, vis-a-vis de Biserica Amzei)

Joi 12 octombrie 2023, ora 18

Intrare liberă!

„«Dracula în Carpați», ultimul roman (1982, rămas în manuscris) al lui Constantin Virgil Gheorghiu, publicat de Editura Sophia (2019), apărut în Franța (Éditions du Canoë) în urmă cu câteva luni, se bucură de o bună primire și o critică entuziastă din partea presei pariziene. Le Monde și Libération, zilele trecute, au prezentat pe larg romanul de neratat al celebrului autor al «Orei 25».”

Gheorghiță Ciocioi

Sursa: facebook

Avem bucuria de a vă invita la o lansare de carte cu totul deosebită! Miercuri, 31 Mai, o vom avea alături de noi pe scriitoarea Georgia Briggs, autoare a volumelor „Icoana” și „Bucuria Sfântului Serafim” apărute la Editura Sophia

Georgia Briggs este originară din Alabama (SUA) și este pasionată de scris și desen încă din copilărie. S-a convertit la Ortodoxie la maturitate, găsind în ea deplinătatea frumuseții și a tainei după care a tânjit toată viața. În prezent este mamă, pictor iconar și autoare.

Miercuri, 31 Mai
Ora 18
Locația: Librăria Sophia București (Str. Bibescu Vodă nr. 19 , vis-a-vis de Facultatea de Teologie)

Dmitry Semenik (n. 9 mai 1967, Belarus) este un cunoscut psiholog creștin (a urmat Institutul de psihanaliză din Moscova, specializarea: psihologia consilierii), autor a peste 20 de lucrări, care oferă răspunsuri la întrebările spinoase ale omului modern din perspectiva psihologiei ortodoxe. Având o familie cu 5 copii, locuiește astăzi în apropierea vestitei lavre a Sfântului Serghie de Radonej. Cărțile sale se bucură de o mare popularitate în Rusia, tirajul acestora ajungând astăzi la peste cinci sute de mii de exemplare. 
În românește, la Editura Sophia au apărut lucrările: Cum să depăşim despărţirea de omul drag, Cum să fii stăpân pe viața ta, Depăşirea emoţiilor negative, Cum să trecem cu folos prin boală, Ce faci când nu mai vrei să trăieşti,Cum să biruim frica, Problemele psihologice: obstacol pe calea vieţii duhovniceşti, Dragostea – cum să o dobândim, cum să o păstrăm.

Sincer, nu cred că am citit o carte mai bună decât aceasta până acum. Un roman cu un subiect foarte bine abordat. Foarte bine încadrat în filele acestei cărți.

O carte care îți dă puțin de gândit... Hmmm... Oare e posibil să vezi frumosul în urât? Sau măcar există frumos în urât? Cu ajutorul Pollyannei vom descoperi că, da, există! Impresionant, nu-i așa?

Pe parcursul acestei minunate cărți, dar și în următoarele volume, vom învața de la Pollyanna ,, Jocul Bucuriei''. Acesta are ca scop vederea binelui în rău, lumina în întuneric, floarea printre mărăcini. Descoperirea motivelor de bucurie în orice, inclusiv în lucrurile mai puțin plăcute.
Pot afirma cu mare drag că Pollyanna este un adevărat exemplu pentru oricine. Cum spunea mereu mătușa sa Polly: ,, Ce copil neobișnuit! ''
Pollyanna este tipul de copil curajos, cu un optimism molipsitor.
Astfel, prin numeroase întâmplări în care Pollyanna răspândește ,, Jocul Bucuriei '' întregului ținut, toată lumea o v-a îndrăgi pe fetiță, inclusiv oamenii considerați ursuzi și retrași.

Pollyanna este considerată un adevărat tonic pentru cei aflați în suferință și nu numai! Ea cultivă atât în inimile celor din jurul său, cât și în inimile cititorilor o speranță unică, parcă nesfârșită. Ridică pe ruinele supărărilor omenirii un adevărat castel de bucurie.
Din toate aceste motive cartea mi-a ajuns la suflet și ajunge în topul seriilor mele preferate! 

Mulțumesc editurii Sophia pentru că mi-a oferit posibilitatea să descopăr și eu aceste romane minunate, cu o temă autentică,bine gândită!
La rândul meu, voi recomanda seria ,, Pollyanna '' de fiecare dată când voi avea ocazia.
Ma bucur că am citit această serie. 

„Când ți-e dor să citești/recitești o carte clasică, scrisă acum aproape 100 de ani, ,,Jane și casa fermecată din Lantern Hill" pare o alegere excelentă. Autoarea canadiană Lucy Maud Montgomery, cunoscută mai ales pentru seria ,,Anne of Green Gables" spune aici povestea înduioșătoare a altei fetițe, pe numele ei, Jane Victoria, al cărei suflet inocent este aproape strivit de autoritarismul, exigența și malițiozitatea unei bunici bogate și resentimentare. Aceasta, până in momentul in care Jane își cunoaște tatăl pe care îl credea mort, alături de care va locui o vreme pe îndepărtata insulă Prince Edward, unde va simți ce înseamnă să fii iubit și acceptat necondiționat, dar mai ales să trăiești cu adevărat liber.Atmosfera, personajele, gândurile autoarei, presărate cu discreție și rafimament în paginile cărții, fac din acest volum o lectură numai bună pentru fetele de peste 9 ani, precum și pentru mamele lor. E de luat în calcul drept lectură pentru timpul liber, poate chiar pentru vacanța care se apropie.PS. Desigur, nu e de neglijat nici faptul că această poveste plină de farmec, din categoria cărților fără vârstă, are parte de o ecranizare recentă, care aduce cu sine aerul ușor nostalgic al altor locuri și al unor vremuri cu alte rânduieli.”

Cosmina Tămaș

„Recent, editura Sophia a inițiat o colecție de povesti cu tâlc, pentru copii, traduse din greacă, foarte plăcut ilustrate. Colecția semnată de cunoscuta scriitoare Anna Iakov, autoare a seriei ,,Au fost cândva copii" este gândită să apară în mai multe volume.

Primul volum conține câteva istorisiri morale, scrise cu miez și cu haz, din care cititorii de vârstă școlară mică pot afla cum a gestionat Sf. Gheorghe din icoană o omletă pe care i-o făgăduise un copil care voia să câștige și el la jocurile cu prietenii, cum a ajuns un blid cu pilaf din Capadocia de-a dreptul la Mecca, despre cum au tăcut brusc, timp de 2 ani, niște broscuțe dojenite de un sfânt, despre cum cinci mucenici au ajutat la strană preotul la slujba propriei lor pomeniri, despre cum Sf. Nicolae Planas a ajuns la o nuntă mai repede decât trăsura trimisa după el, despre cum un munte s-a pregătit să se mute din loc la auzirea cuvântului unui mare nevoitor, despre cum Hristos din icoană a primit pâinea caldă din mâinile unui copilaș curat cu inima, ori despre cum o viperă ascultătoare a fost multă vreme ajutorul de nădejde al unui călugăr brutar.

Dacă mai adaug la toate acestea faptul că textele acestea care educă, numind albul ,,alb" și negrul ,,negru", se bucură în plus de o traducere ,,fericită", avem deja rețeta unei scrieri cu priză la cititorii mari și mici.”

Cosmina Tămaș

sursa: https://www.facebook.com/photo/?fbid=3727465437477087&set=pcb.3727466394143658

Societatea „Țarigrad" (constituită la Moscova, pe 22 noiembrie a. c.), condusă de oligarhul ortodox rus Konstantin Malofeev, cere Patriarhiei Moscovei canonizarea lui Aleksandr Suvorov (1730-1800). General neînfrant, pravoslavnic în cuget și simțiri, Suvorov a mai fost „canonizat" în Rusia de organizația religioasă „Adevărata Biserică Ortodoxă" . Printre argumentele lui Malofeev: invocarea generalisimului Suvorov de către Stalin (ultimul generalisim sovietic...) în Marele Război pentru apărarea Patriei. O maxima a lui Aleksandr Suvorov din lucrarea sa „Știința victoriei" „Glonțul e un prost, cu baioneta iti faci treaba"

Constantin Virgil Gheorghiu (n. 9 septembrie 1916, Valea Albă-Războieni, județul Neamț – d. 22 iunie 1992, Paris,) a fost un romancier, poet, jurnalist și diplomat român interbelic. Stabilit în Franța după 1947, va deveni cunoscut în întreaga lume pentru celebrul său roman Ora 25, tradus în zeci de limbi. În 1963, a fost hirotonit preot al bisericii ortodoxe române „Sfinții Arhangheli” din Paris (iconom stavrofor din 1971). 

Făcând parte dintr-o familie de clerici cu o tradiție de câteva secole (bunicul și tatăl său au fost preoți la Războieni), în perioada 1928-1936 va studia la Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău, familia neputând să-l întrețină la seminarul teologic – având venituri mai mult decât modeste. În 1936, Gheorghiu se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. Va publica mai multe volume de versuri, ajungând, totodată, un jurnalist cunoscut. În 1943, este numit atașat de presă al legației române de la Zagreb. După 23 august 1944, se va refugia în Occident. După mai mulți ani de lagăr și ședere în Germania (va studia în această perioadă Teologia la Heidelberg) se va stabili la Paris, unde va publica peste 35 de volume, cele mai multe dintre acestea bucurându-se de un real succes de piață, cunoscând mai multe ediții, fiind traduse în nenumărate limbi.

După 1990, cărțile lui Constantin Virgil Gheorghiu vor începe să apară și în românește. Editura Sophia lucrează în prezent la „Integrala Gheorghiu”, opera marelui scriitor al exilului românesc fiind tipărită aproape în întregime de cunoscuta casă editorială bucureșteană.

„Chipul și formele acestei lumi sunt schimbătoare, dar Biserica, taina ei, le depășește, le înnoiește, le face hristice, după chipul lui Hristos și le dă viață veșnică.

Din nefericire, noi oamenii căutăm să fim legați de cele pământești, dar Biserica, aflată în dialog cu veacurile, prin Pronia lui Dumnezeu și harul preoției, își urmează calea în vecii vecilor. Prin Taina Hirotoniei arătăm cu toții că ne urmăm chemarea în această lume, revendicând nu numai cele de aici, ci și veșnicia. Astfel, Biserica ne unește cu cerurile, ne ajută să nu zăbovim doar pe acest tărâm, ci să dăm naștere și celeilalte relații – cu Cerul, cu Hristos și cu sfinții, dospindu‑ne ființa în lumina, harul și mila lui Dumnezeu.

Hirotonii s‑au săvârșit și în urmă cu două mii de ani, și acum o mie de ani în Imperiul Bizantin, și acum cinci sute de ani în Imperiul Otoman, dar și astăzi, în noua realitate a Uniunii Europene. Sfidând războaiele, ocupațiile și regimurile atee, Biserica învinge istoria, fără a înceta nici o clipă să se pregătească din această lume pentru veșnicie, chivernisind, prin Taina Preoției, nevoile duhovnicești ale credincioșilor și descoperind lumii, întru chemarea sfințeniei, taina harului Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.”
Mitropolitul Andrei Nanakis

„Unde este Dumnezeu în viața ta?
Cum este să iubești?
Ne părăsește, oare, Hristos?
De ce iubirea se dăruiește?
Sunt întrebări de zi cu zi care îi preocupă pe oameni și care așteaptă răspunsuri, însă adesea omul contemporan nu știe unde să le găsească. Nu știe nici unde să le caute. Lupta pentru traiul zilnic nu mai lasă loc adevăratelor neliniști duhovnicești. „Este încă vreme să ne deschidem ochii sufletului”, însă „este lucru drăcesc să rămânem în greșeală”, de aceea „bucuria înseamnă să nu deznădăjduim”.

Mesaje pline de nădejde și mângâiere ne transmite prin intermediul acestei cărți arhimandritul Bartolomeu, egumenul mănăstirii athonite Esfigmenou, cu îndemnul: „Nu vă temeți! Unui creștin nu i se potrivește frica, numai iubirea. «Iubirea desăvârşită alungă frica» (I Ioan 4, 18)”. Gândurile și sfaturile sale sunt licăriri de nădejde pentru o societate mai liniștită și mai luminoasă. Să-l ascultăm…”

„Alături de Ora 25, Nemuritorii de la Agapia e una dintre capodoperele scriitorului‑sacerdot ­Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992). Cartea – la prima ve­de­­­re cu tramă polițistă – are mai degrabă o miză so­cia­lă sub raportul pro­ble­maticii abordate, cu profunde implicații reli­gioase. Urmașii Nemuritorilor din Carpați, în plin veac XX, trăind un creștinism popular, prefac na­­ra­țiunea într‑o cuprinzătoare apologie a Ortodoxiei românești de astăzi.

Sub pana măiastră a lui Gheorghiu, lumea Adevă­rului și Dreptății, sub imperiul grelei poveri a Istoriei, nu e dis­­pusă nicicum să facă vreun compromis cu veacul de acum, lucrând spre mântuirea unui întreg neam. 

Neîntrecutul scriitor al exilului românesc – ale cărui opere sunt traduse astăzi în aproape toate limbile pământului – ne propune, prin fresca de față, o adevărată carte a regăsirii de sine la cumpănă de milenii.”

Cuprinzînd cîntări psaltice, traduse, alcătuite şi exighisite de sfinţii părinţi paisieni Iosif Monahul, Macarie Ieromonahul, Visarion Ieromonahul, Calinic Ieromonahul şi de alţi cuvioşi părinţi care au vieţuit în obştile paisiene, acum pentru întîia dată tipărite în limba română

Ediţia a doua, îngrijită de monahul Filotheu Bălan de la Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli Petru Vodă – Neamţ, 2023.

Arhimandritul Gavriil Urghebadze ­este unul dintre cei mai cunoscuți monahi din Georgia. S‑a născut pe 26 august 1929 în Tbilisi. La 16 ani a început să lucreze ca paznic al catedralei Sioni, iar mai târziu ca citeț. În ianuarie 1955 a fost hirotonit diacon, apoi a fost tuns monah în mănăstirea Moțameta din Kutaisi, iar după trei zile – ieromonah. În anul 1971, a fost numit preot la mănăstirea Samtavro și la seminar, drept locuință primind un vechi turn. 
A dobândit de la Dumnezeu darul înainte‑vederii şi al nebuniei întru Hristos. În ultimii ani ai vieții sale pământeşti, părintele Gavriil s‑a îmbolnăvit grav de edem. Pe lângă aceasta, și‑a rupt și un picior, și de atunci până la adormirea sa, timp de un an și jumătate, a zăcut în pat neputând să meargă. 
Părintele Gavriil a adormit în pace pe 2 noiembrie 1995. Potrivit ultimei sale dorințe, a fost îngropat în curtea mănăstirii Samtavro, învelit într‑o pânză de sac, după o veche tradiție monahală. Potrivit voii sale, următoarele cuvinte s‑au scris pe piatra de mormânt: Adevărul e în nemurirea sufletului. Gavriil monahul.
Arhimandritul Gavriil (Urghebadze) a fost cano­nizat în ziua de 21 decembrie 2012, fiind trecut în Sinaxar cu numele de: „Sfântul Gavriil Mărturisitorul, cel nebun întru Hristos”, cu zi de prăznuire pe 2 noiembrie – ziua adormirii sale.

„Cu un milion de exemplare vândute, acest roman a fost, fără doar și poate, unul dintre cele mai mari succese literare de după război. Cu toate că autorul lui era un mare necunoscut, despre care nu se știa decât că e un român, în jur de treizeci de ani, sosit clandestin în Franța de câteva luni [...] Nedreptățile posterității literare – dar, poate mai bine spus, omerta de care a avut parte Gheorghiu după cabala lansată împotriva lui de Lettres françaises, organ politico‑literar finanțat de Moscova – pot explica de la sine de ce Ora 25 nu a intrat în «canonul» operelor clasice, al acelor cărți esențiale, vizionare, situate la limita distopiei, care au marcat istoria secolului al XX‑lea. 
Provoc, astfel, orice cititor care va deschide acest roman pentru prima oară să ia aminte dacă, după lectura lui, va putea rămâne «nevătămat». Eu, unul, n-am reușit...”
Thierry Gillyboef

Cartea o veți găsi în curând pe site-ul nostru și în librării: www.librariasophia.ro

Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966) a fost un ierarh, teolog și misionar al Bisericii Ruse – ce va apuca drumul exilului după revoluția bolșevică, conducând mai apoi mii de ortodocși ruși din China în lumea liberă unde la va fi păstor. 

S-a născut pe data de 4 iunie 1896, în regiunea Harkov, Imperiul Rus, în nobila familie Maximovici. În copilărie, a iubit să adune icoane și cărți duhovnicești, îndeletnicindu-se cu cititul Vieților sfinților. În 1914, după ce termină școala de cadeți, va hotărî să urmeze Academia Teologică de la Kiev. Pǎrinții vor insista să se înscrie însă la facultatea de drept.

În 1921, în timpul războiului civil din Rusia, emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 va absolvi facultatea de teologie. În 1926, este tuns în monahism și hirotonit ca ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând numele de Ioan. La sfârșitul aceluiași an, Ioan Maximovici a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934, a fost profesor și diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitola. În anul 1934, a fost hirotonit episcop. Va fi trimis în China, în eparhia Shanghai-ului. Colonia emigranților ruși din China va fi nevoită să se refugieze, iar Ierarhul Ioan Maximovici va fi cel care o va conduce pe calea bejaniei. În anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis în Europa, mai întâi la Paris, apoi la Bruxelles. Din 1962, este invitat de credincioșii ortodocși, păstoriți la Shanghai, la San Fancisco. A fost considerat ocrotitorul Ortodoxiei din Lumea Nouă, un iubitor desăvârșit al săracilor și celor aflați în nevoi, minunile sale fiind vădite îndată după trecerea la cele veșnice.
A fost proslăvit în rândurile sfinților în 1994, în Statele Unite, de către Biserica Ortodoxă din afara Rusiei, fiind prăznuit pe 2 iulie.

„Titlul cărții este Psihoterapia ortodoxă deoarece lucrarea de față prezintă învățătura Sfinților Părinți despre tămăduirea sufletului. Știu că termenul de psihoterapie este unul întrucâtva modern, fiind întrebuințat de mulți psihologi, psihoterapeuți și psihiatri pentru a exprima metoda pe care o aplică în tratarea nevroticilor. Întrucât, însă, mulți psihiatri nu cunosc învățătura Bisericii sau nu vor să o folosească, iar antropologia lor este cu totul diferită de antropologia și soteriologia Sfinților Părinți, deși am întrebuințat termenul psihoterapie, nu am expus și teoriile lor. Aș fi putut cu ușurință menționa și părerile pe care aceștia le împărtășesc cu privire la anumite teme, dintre care unele sunt în acord cu învățătura Sfinților Părinți, iar altele, cu totul contrare, urmând ca apoi să notez observațiile de rigoare, însă nu am voit acest lucru. Socotesc că este mai bine ca învățătura Bisericii să se facă auzită prin glasul Sfinților Părinți, fără amestecare. De aceea, am adăugat termenului psihoterapie (ψυ- χο‑θεραπεία, terapia‑tămăduirea sufletului) epitetul ortodoxă, adică Psihoterapia ortodoxă, pentru care o altă formulare posibilă ar fi Calea tămăduirii ortodoxe.

[...]

Se vorbește mult astăzi despre problemele psihologice. După mine, așa‑numitele probleme psihologice sunt, îndeosebi, probleme legate de gânduri, de întunecarea minții‑nous și de necurăția inimii. Inima necurată, așa cum este descrisă de Sfinții Părinți, mintea întunecată, cufundată într‑un întuneric greu, și gândurile întinate sunt cele care dau naștere tuturor așa‑numitelor probleme psihologice. Când omul se tămăduiește lăuntric, când descoperă locul inimii, își curățește puterea noetică a sufletului și o slobozește din robie pe cea rațională, nu are probleme psihologice sau, cel puțin, dacă ele există, sunt abordate corect. Trăiește fericita și neclătinata pace a lui Hristos. Spunem acestea, desigur, păstrând rezervele legate de bolile somatice ale sistemului nervos, datorate oboselii, epuizării, slăbirii și uzurii trupului.” († Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos și Aghios Vlasios)

„Tăcerea începe să se lumineze.

Din orizontul care mai ieri părea pustiu, se înalță acum două lumini blânde, ca două făclii aprinse de mâna nevăzută a Celui ce încă mai veghează asupra lumii.

Nu e o veste obișnuită. Este o întâmplare providențială.

Două cărți se pregătesc să intre în lume.

Două cărți care nu s-au născut din grabă, nici din ambiție, ci dintr-o lucrare tainică a Duhului.

Au fost scrise în locuri de retragere, sub răsuflarea rugăciunii, în timp ce lumea vuia. Iar acum, se apropie de inimile celor care pot auzi chemarea lor.

Prima poartă numele Fericirea altfel.

Și nu vorbește despre fericirea pe care o vânează lumea, ci despre cea pe care sufletul o uitase.

E o carte răscolitoare și de vindecare. O carte care arată omului că fericirea nu este un premiu, ci o stare mult așteptată.

Cine o va citi cu inimă curată va înțelege că drumul spre lumină începe mereu dinlăuntru.

Cealaltă carte este Imnele Vieții. O culegere de rugăciuni și cântări, scrise în duh vechi, dar cu glas nou, pentru omul zbuciumat de astăzi.

Imnele acestea sublime nu cer, ci mulțumesc. Nu se plâng, ci binecuvântează.

Imnele acestea nu vor fi doar citite, ci chiar trăite, ca un balsam pe o rană, ca o lumânare aprinsă în întuneric.

Fericirea altfel și Imnele Vieții.

Două cărți.

Două răspunsuri.

Două semne.

Una pentru minte, alta pentru inimă.

Împreună, ele alcătuiesc o scară spre cer.

Două lucrări memorabile sub semnătura scriitorului apologet Cornel Constantin CIOMÂZGĂ.

Scoală-te, luminează-te, căci a venit lumina ta,
şi slava Domnului a răsărit peste tine.
(Isaia 60,1)

Curând, aceste două cărți legendare vor ajunge în mâinile celor ce le-au așteptat chiar fără să știe.

Curând, ele vor fi acolo unde le este locul: în librării, pe mese, în case, în suflete.

Până atunci, păstrați în voi așteptarea cea bună, acea liniște dinaintea zorilor. Curând va fi lumină!

P.S.

Fii și tu parte din acest drum frumos!

Trimite textul acesta peste tot.

Va fi de mare folos!”

Sursa: https://corect-news.ro/despre-doua-carti-care/

„Cartea de faţă cuprinde însemnările autorului în cursul mai multor perioade petrecute în Athos, măreţul locaş al spiritualităţii ortodoxe, în care douăzeci de mari mănăstiri şi sute de sihăstrii păstrează cu credincioşie în zilele noastre tradiţii cu o vechime mai mult decât milenară.

Autorul îl face pe cititor părtaş la convorbirile sale cu minunaţii duhovnici athoniţi ai acestei epoci, vieţuitori ca pustnici sau în micile obşti din sihăstrii – Sfântul Paisie, Sfântul Efrem de la Katunakia, tovarăş de nevoinţă şi ucenic al marelui Iosif Isihastul, părintele Dionisie Ignat de la Colciu; de asemenea, la întâlnirile sale cu marii egumeni care au restaurat viaţa monahală de obște în multe dintre marile mănăstiri – părintele Efrem de la Filoteu, părintele Emilianos de la Simonos Petras, părintele Gheorghe de la Grigoriu, părintele Vasile de la Stavroni­chita şi părintele Petroniu Tănase. Sunt înfăţişate alesele însuşiri şi virtuţi ale acestor monahi – ei fiind mărturii vii ale spiritualităţii ortodoxe din secolul al XX‑lea, şi învăţăturile pe care autorul le‑a pri­mit de la ei ca răspuns la întrebările sale, mai cu seamă referitor la Rugăciunea lui Iisus, Muntele Athos fiind o minunată şcoală pentru lucrarea acesteia.

Datorită mărturiilor personale şi sfaturilor ziditoare ale acestora consemnate de autor, cartea de faţă, departe de a fi o simplă istorisire a călătoriei sale într‑un tărâm cum nu‑i altul pe lume, este cu adevărat o scriere duhovnicească de mult folos celui care o citeşte.”

VASILIS G. FRANGOPULOS

– Ascultă, deci, un cuvânt care nu e rod al înțelepciunii mele, ci al unui bătrân foarte luminat: „Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.”

Zicând aceste cuvinte, starețul se ridică, socotind discuția încheiată. Iorgos s‑a ridicat și el și s‑a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s‑a oprit și, întorcându‑se, a zis:

– Dacă pui o albină într‑un grajd, o să plece, fiindcă nu va găsi nimic de folos. Dacă pui o muscă în stup, albinele or s‑o omoare. Se va vedea ce sunt după felul în care voi pleca de aici și când voi pleca.

Când a rămas singur, bătrânul cu părul alb s‑a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului și cu voce frântă șopti: „Împărăteasa tuturor, o muscă a intrat în Grădina ta. Tu, care alergi grabnic înaintea oricui te cheamă și împărtășești durerea noastră, a tuturor, mijlocește la Fiul tău să îl miluiască! A pierdut calea, să nu‑și piardă și sufletul!”

Traducător: Dumitru Constantin‑Emanuel

„Cred că aceste mărturii vor inspira, cu darul lui Dumnezeu, multe femei în criză de sarcină să aleagă viața copiilor lor. Însă acestea nu se adresează doar lor. Criza de sarcină, iar apoi nașterea copilului sau avortul sunt determinate – și chiar alese! – nu doar de femeie, ci, mult mai mult decât suntem dispuși să recunoaștem, de cei din jur și de societate. Mărturiile pot schimba viața cititorilor, ajutându‐i să înțeleagă frământările și chinurile sufletești prin care trece o femeie în criză de sarcină – iar atunci când vor înțelege, în inima lor poate răsări dragostea milostivă și lucrătoare prin fap‐ te de sprijin. Totodată, cartea reprezintă o chemare către fiecare dintre noi: să facem mai mult pentru ca astfel de mărturii să fie publicate. Oamenii care au fost alături de o femeie în criză de sarcină și de copilul ei nenăscut – sau nu au fost alături, dar își dau seama că ar fi putut să fie – își pot așterne în scris mărturia. Aceste mărturii pot salva vieți și conștiințe.
La fel ca multe persoane pe care le iubim și ne iubesc, a căror prezență în viața noastră es‐ te esențială, și părintele Dionisios Tampakis este un supraviețuitor al avortului.

Dacă fiecare om care a trecut printr‐o experiență similară și‐ar spune mărturia, s‐ar vedea mai clar că avortul nu răpește doar viața copilu‐ lui și comuniunea lui cu ceilalți, ci ne lipsește de oamenii care ne bucură, care ne sprijină, de oamenii fără de care nu ne putem închipui viața – începând cu părinți, frați, surori. Atunci am afla – și ne‐am cutremura! – că, inclusiv din cinul bisericesc, mulți preoți, soții de preot, călugări, călugărițe, ierarhi, ba chiar și unii sfinți au fost în pericol de a fi avortați. Cel care a primit șansa vieții e chemat să mărturisească și să sprijine!”

Alexandra Nadane

Președintele Asociației pentru sprijinirea femeii însărcinate și a familiei

„Când ți-e dor să citești/recitești o carte clasică, scrisă acum aproape 100 de ani, ,,Jane și casa fermecată din Lantern Hill" pare o alegere excelentă. Autoarea canadiană Lucy Maud Montgomery, cunoscută mai ales pentru seria ,,Anne of Green Gables" spune aici povestea înduioșătoare a altei fetițe, pe numele ei, Jane Victoria, al cărei suflet inocent este aproape strivit de autoritarismul, exigența și malițiozitatea unei bunici bogate și resentimentare. Aceasta, până in momentul in care Jane își cunoaște tatăl pe care îl credea mort, alături de care va locui o vreme pe îndepărtata insulă Prince Edward, unde va simți ce înseamnă să fii iubit și acceptat necondiționat, dar mai ales să trăiești cu adevărat liber.Atmosfera, personajele, gândurile autoarei, presărate cu discreție și rafimament în paginile cărții, fac din acest volum o lectură numai bună pentru fetele de peste 9 ani, precum și pentru mamele lor. E de luat în calcul drept lectură pentru timpul liber, poate chiar pentru vacanța care se apropie.PS. Desigur, nu e de neglijat nici faptul că această poveste plină de farmec, din categoria cărților fără vârstă, are parte de o ecranizare recentă, care aduce cu sine aerul ușor nostalgic al altor locuri și al unor vremuri cu alte rânduieli.”

Cosmina Tămaș

„Citind cartea care o are drept autoare pe Olga de Pitray, fiica celebrei Contese de Segur, nu am putut să nu mă intreb retoric dacă mai există azi tineri care să aibă tăria de caracter, recunoștința, abnegația, curăția sufletească, empatia, altruismul, dar mai ales smerenia personajului principal al cărții. Îi mai învață cineva pe copii si pe tineri să prețuiască aceste virtuți? Mai au ei modele vii care să le întrupeze? Dacă da, unde și cum le pot întâlni? Cine le mai recomandă cărțile care să le insufle măcar modele ficționale, dacă nu biografii reale? Le vor citi cu interes și curiozitate, când literatura pentru copii și adolescenți din zilele noastre le propune un alt univers și promite emoții de altă intensitate și densitate? Se vor mai simți însuflețiți de personaje capabile să renunțe la puținul pe care îl primesc de la societate, doar ca să își păstreze demnitatea, integritatea morală, principiile și convingerile cele mai adânci?

Câți tineri sau adulți cunoașteți, care preferă un câștig mai mic sau acceptă să își piardă job-ul, doar pentru a fi ,,cavaler de duminică " - adică un creștin care dă Cezarului ce este al Cezarului, însă dă și lui Dumnezeu cele ce sunt ale Lui? Eu cunosc puțini.

Ați întâlnit pe cineva care a renunțat la orice interes personal imediat și la orice bucurie personală de moment, în numele simțului datoriei și al recunoștinței celei mai adânci? Eu nu cunosc pe nimeni. Cum nu prea cunosc nici persoane întoarse pe calea Binelui, grație întâlnirii cu oameni care întrupează atât de evident Evanghelia Iubirii, cum se întâmplă în această carte cu familia lui Roland.

Cititorul de azi ar putea fi tentat foarte ușor să eticheteze acest gen de literatură, numind-o ,, idealistă", ,, dulceagă", ,,nerealistă". Dar, dacă ne urmăm glasul conștiinței, e imposibil să nu vedem că izvorul de unde își trage seva și de unde isi ia puterea de modelare nu e altul decât Evanghelia, din care s-au hrănit atâtea generații de oameni. Ce ii face aparte pe aceștia? Fericirea pe care au descoperit-o când au găsit o Împărăție a demnității, neînchipuit de frumoasă, dincolo de suspine, de durere, de lipsuri, de boli, de nedreptate, de lacrimi, dincolo de ceea ce astăzi e doar sursă de frustrare. Ce au câștigat, părând în ochii multora niște nebuni (,,fraieri"), niște proști, niște creduli? Nici mai mult, nici mai puțin decât nemurirea.

Așadar, revin la falsa mea dilemă de la început: Oare mai avem nevoie de astfel de cărți și de asemenea modele umane? Cine să le recomande? Cine să le valorifice? Cine să le (mai) citească?”

Cosmina Tămaș

Sursă: facebook

„În atenția iubitorilor de istorie și, în special, a celor interesați de perioada începutului "veacurilor întunecate" în istoria Europei de Sud-Est (inclusiv, se înțelege, în istoria romanității orientale / românilor).A apărut în românește un text de referință, pe care în zadar l-ați fi căutat prin bibliotecile universitare din România, că nu se găsește (eu unul l-am tot căutat de ani de zile și prin bibliotecile publce și pe internet în ediția critică a lui Lemerle și n-am reușit să îl găsesc).E vorba de "Miracula Sancti Demetrii", adică de Minunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie de la Thessalonic.Pentru specialiștii interesați de problematica "veacurilor întunecate" textul nu mai are nevoie de nicio prezentare.Pentru ceilalți mă rezum să amintesc că acest izvor istoric ne oferă informații extrem de prețioase despre începutul perioadei "căderii din istorie" a Europei de Sud-Est în deceniile de turnură dintre sfâșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea. Textul conține informații foarte prețioase despre slavi, avari și starea societății romane târzii într-unul din foarte puținele centre urbane din Peninsula Balcanică care nu și-a încetat existența în această perioadă. Fără acest izvor istoric unic, negura ce apasă asupra începutului istoriei slavilor la sud de Dunăre dar și a istoriei românilor (atât la sud, dar și, posibil, la nord de Dunăre) ar fi și mai deasă. Așa, avem un mic fascicul de lumină în noaptea istorică ce se lasă, pentru mai multe secole la rând, asupra fostelor provincii dunărene ale Imperiului Roman în momentul în care ultimele unități ale armatei imperiale părăsesc limesul dunărean și fortificațiile din interiorul Peninsulei Balcanice pentru a pleca, pe un drum cu sens unic, către izvoarele Eufratului, spre a participa la războiul sfârșitului lumii (antice).Într-o carte pe care tocmai o termin, cu ajutorul lui Dumnezeu, în aceste zile, m-am aplecat și asupra acestui moment de mare bifurcație istorică, până acum prea puțin cercetat de cei care s-au ocupat de problematica "veacurilor întunecate" în istoria românilor.Pentru mine e o adevărată minune că am găsit, tocmai în ziua sărbătoririi Sfântului Dimitrie, această carte pe care o caut de ani de zile prin hățișurile internetului și prin cataloagele bibliotecilor publice din România. Vă dați seama ce surpriză minunată să găsesc această carte la pangarul unei biserici din Timișoara!!!Mă rog, în ediția românescă traducătorii nu au inclus și cartea a II-a din originalul grecesc (unde se găsesc alte relatări interesante, precum cea despre urmașii foștilor prizonieri romani deportați de avari la nordul Dunării, care se refugiază în jurul anului 670 în preajma Tesalonicului), dar asta până la urmă contează mai puțin pentru iubitorii de istorie, în condițiile în care, în sfârșit avem la îndemână, un românește, un text publicat în puține limbi moderne. După câte știu, la traducerea în engleză încă se lucrează, rămâne de văzut când o va da gata marele specialist în această epocă Michael Whitby, cel care l-a tradus în engleză și pe Teofilact Simocata (apărut și în românește cu câțiva ani mai devreme, mulțumită marelui cărturar care a fost Haralambie Mihăescu).Cred că România este singura țară din lume în care un astfel de text este tradus nu din rațiuni de cercetare academică, ci din rațiuni de cultură duhovnicească. O realtitate care merită apreciată din plin!”

Text de Corneliu Berari

Via facebook

„O apariție editorială ne propune un dialog intim și cuminte despre frământările cotidiene: Arhimandrit Epifanie Theorodopoulos, Lămurire pentru frământări (Ed. Sophia, 2021, 374 pg). Încă o dată, cu bucurie, subliniez că autorul traducerii, din limba greacă, Părintele protopresbiter Dr. Gabriel Mândrilă, ne oferă un text curat, al unuia dintre cei mai interesanți misionari ai Greciei moderne. Născut în 1930 într-un sat (Vournazi) din regiunea Kalamata, Părintele Epifanie crește în duhul acesta al inteligenței credinței, al culturii mărturisitoare. Conștient că studiul ascute credința- în nota Despre Autor, traducătorul ne oferă o apoftegmă a Părintelui Epifanie de necontestat: Nu diploma face omul de știință, ci scaunul din bibliotecă și sala de lectură” (p. 7)- cel a cărui carte suntem invitați să o citim urmează nu doar cursurile Facultății de Teologie ci va audia și cursuri ale Facultăților de Drept, Filosofie și Medicină fiind preocupat de cunoaștere și de tot ceea ce însemna viața de după Război a Greciei. Părea să se îndrepte spre o carieră universitară dar se va retrage la Mănăstirea Longobarda acolo unde se nevoia atunci cuviosul Filotheos Zervakos- ce-i va fi până în 1980 duhovnic. Hirotonit diacon în 1956 și preot în 1961, publicând prima carte în 1956, la Atena – „Sfânta Scriptură și duhurile necurate”- Părintele Epifanie se va impune ca o voce duhovnicească de prestigiu. Duhovnic încercat și misionar în spitale, rugător și trăitor al Tainelor Bisericii, refuză chemarea în scaunul episcopal și își vede mai departe de trăit duhovnicește, echilibrat și curat, Ortodoxia. Se stinge în 10 noiembrie 1989 la capătul unei mărturii echilibrate, frumos luminate de bunul simț al Duhului pe care l-a avut din destul. Volumul acesta, prezentat și în forma lui mai dinamică, coperta păstrând titlul unei chemări la lectură: Ne vorbește Părintele Epifanie. Lămuriri pentru frământări  ne propune o lectură catehetică a numeroase subiecte de viață duhovnicească, o întreagă pedagogie a creșterii duhovnicești, împlinite în Iisus Hristos. o să spuneți, bine, bine dar cum poate liniști frământările o carte? Citiți. Veți înțelege și veți admira curajul pe care smeritul Avvă își are în raport cu o problematică amplă, nu de puține ori abordată cu frământări inutile inclusiv de zeloții zilelor noastre. Sunt câteva pagini- cele despre caracterul dumnezeiesc al creștinismului ori matematicile lui Dumnezeu, care-l așează pe Părintele Epifanie foarte aproape de inima mea. Poate și de inima voastră. Încercați!”

Pr. Constantin Necula

Via Tribuna.ro

Cărțile frumoase

Am crezut dintotdeauna că există cărți frumoase și cărți mai puțin frumoase...

Cel puțin din clasa a doua, când aveam să cumpăr cea dintâi carte dintr-o librărie. Se numea „Ceata lui Papuc”. N-am să uit nicicând acea zi. Cu banii strânși după „stea” și „plugușor” (încă se mai țineau aceste tradiții, în plin comunism, la țară) am pășit pragul singurei librării - condusă de soții Munteanu - din Rușii de Vede. Am refuzat să cumpăr de la oraș, spre disperarea mamei, orice altceva. Îmi doream nespus o carte. Cum mama se grăbea, n-am avut însă prea mult timp să ”consult” - în librăria ale cărei podele miroseau țipător a motorină -, așa cum se cuvine, toate cărțile de pe tejghea. Odată ajuns acasă, m-a cuprins dezănădejdea. Cartea nu semăna cu nimic din ceea ce citisem până atunci. Pur și simplu, nu putea fi citită. Tot ce am putut face a fost doar să recitesc pentru o vreme cărțile mai vechi, promițându-mi că nu voi mai călca vreodată pragul vreunei librării. Salvarea avea să vină din partea magazinului local și a... găinilor. Un raft întreg de cărți - cu ”Povești nemuritoare”, ”O mie și una de nopți”, ”Basmele” lui Petre Ispirescu - va împuțina nespus producția de ouă a gospodăriei părinților mei. Cu doar cinci ouă puteai cumpăra o carte. După ce o citeam, spunând că o luasem cu împrumut, o ascundeam în pod, bine mascată, în lăzile cu manuale și caiete vechi ale fraților mai mari. Erau cărțile mele frumoase... Cărțile unei copilării frumoase.

În fapt, ”cărți frumoase”, am considerat a fi mereu altele. A început o goană chiar, o vânătoare a cărților frumoase... Descoperirea anticariatelor bucureștene, a marilor librării (a statului la coadă, cu noaptea în cap, pentru o carte - dar cine își mai aduce aminte de acei ani!), a bibliotecilor străine din București, a Bibliotecii Academii, dar și a nelipsitelor târguri de cărți, porumbei și vechituri de dinainte de 1989).
Sunt, desigur, vârste ale cărții, dar mai cu seamă, vârste duhovnicești...
Zile de amintiri, de răsfoit jurnale de demult, în praznice pandemice... Era prin '85. Monika, vechiul meu aparat de radio, mă va determina să merg la biserică. Ascultam, duminicile, slujba la „Europa Liberă”. Tot la „Europa Liberă” i-am auzit pentru prima oară, în acel an, pe Nicolae Stânișoară și Nicolae Balotă vorbind despre „Filocalia” românească, despre părintele Staniloae și Sfântul Paisie Velicikovski. Am alergat degrabă să-mi procur neprețuitele comori. Într-o zi, mi-am spus: „fără Biserică nu se poate”. Astfel, am făcut primii pași într-o altă lume. Și într-o altă lume a cărții, evident...

De atunci, nu mă mai satur de cărți frumoase. Printre acestea, și cărțile Editurii Sophia, o prezență notabilă, de peste două decenii, în spațiul cultural-religios bucureșten.
Nimeni, vă asigur, nu va fi dezamăgit vreodată de cărțile Sophiei. O editură mereu purtând de grijă cărților pentru copii, cărților pentru maturi. În fapt, cărților fiecăruia dintre noi. Cărților frumoase...

Gheorghiță CIOCIOI

„Oarecum asemănătoare cu distopii de genul ,,451°Farenheit ", ori cu biografiile martirilor din primele veacuri, dar substanțial diferită de tot ce am mai citit ca parte a prozei de inspirație religioasă, cartea Georgiei Briggs are ceva din lama fină și precisă a unui bisturiu. De ce? Poate, pentru faptul că o asemena narațiune, plasată in America unui viitor apropiat, în așa-numita Epocă a Toleranței Religioase, nu pare destul de interesantă in vremurile noastre, tot mai erodate de rugina progresismului ideologic. Sau, poate, pentru că un astfel de subiect este ocolit sistematic de către autorii unei literaturi ușor de digerat. Poate și pentru faptul că, deși, la prima vedere pare o carte pentru adolescenți, puțini dintre ei vor avea plăcerea, puterea, dorința și chiar curajul de a duce lectura la bun sfârșit. Probabil nici adulții nu o vor citi cu inimă senină, căci nu e deloc liniștitor să vezi ce nori negri se întrezăresc pe cerul zilelor (anilor) ce stau să vină.

Sau, poate pentru toate cele de mai sus la un loc, cărora li se adaugă aceeași veșnică strângere de inimă cu care eu deschid sau închid paginile unei distopii, datorită faptului că, în subsidiar, ea e nu doar oglinda imaginară a unei realități posibile, ci este, în același timp, purtatoarea unui puternic mesaj profetic.

Oricum ar sta lucrurile, oricât de mult ar părea că descurajez cititorul amator de subiecte facile să o parcurgă, cartea ,,Icoana" rămâne o experiență memorabilă, un demers literar temerar, o adevărată provocare pentru cititor, un exercițiu de sinceritate și de conștiință pentru fiecare dintre cei care ne numim creștini, căci a o citi e ca și cum ți-ai privi adâncul sufletului în oglinda cea mai clară, pentru a te vedea exact așa cum ești, iar nu așa cum îți imaginezi sau cum ai dori să fii.

Așadar, o recomand călduros oricui se încumetă să plonjeze într-un univers ideologic incomod, într-o zonă tematică mai puțin bătătorită a literaturii contemporane, într-o lume în care copiii ne (mai) dau, nouă, adulților, lecții uriașe de verticalitate și de curaj și, unde Evanghelia, deși a devenit indezirabilă, încă naște sfinți.”

Sursa: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=pfbid0TD9NRFx1twZGGtXtDE6crkkmM8uiqmZ41yAFgWHiWDGqsoYALDMQefZz32itH4cKl&id=100006410027803

O recenzie de Cosmina Tămaș

Nu știu câți dintre voi ați auzit până acum de Constantin Virgil Gheorghiu (9 septembrie 1916 – 22 iunie 1992) – un scriitor român refugiat în Franța după instaurarea regimului comunist în România. Cartea sa de căpătâi este “Ora 25” – roman publicat în anul 1949 ce a fost ecranizat în 1967 cu Anthony Quinn în rolul principal. Romanul lui Virgil Gheorghiu s-a bucurat de un succes uriaș, însă popularitatea scriitorului român avea să scadă după ce presa franceză l-a acuzat de antisemitism, de vină fiind cartea-reportaj „Ard malurile Nistrului”, scrisă de Gheorghiu în timpul celui de-al doilea război mondial. În contextul acestor acuzații Virgil Gheorghiu scrie un nou roman – „Omul care călătorea singur”, ce poate fi considerat într-o oarecare măsură autobiografic.

Dacă în „Ora 25” stilul lui Virgil Gheorghiu este caustic iar acțiunea poartă în multe situații pecetea absurdului, în „Omul care călătorea singur" găsim parcă un scriitor mult mai implicat afectiv. Poate că această impresie se datorează și faptului că romanul este scris la persoana I-a.

„Omul care călătorea singur” îl are ca personaj principal pe Traian Matisi, un tânăr student ce pleacă din satul natal – Izvor, să studieze la Universitatea din București.

Așteptând ora plecării, mecanicul mângâia botul cailor înhămați la trăsura preotului stând de vorbă cu Grigore, cu șeful de gară și cu Traian. Dădu apoi semnalul de plecare. Nicolae îi ură drum bun lui Traian, strigându-l iarăși „mortul”. De la fereastra vagonului, Traian îi făcu cu mâna, privindu-l cum se îndepărtează împreună cu Grigore spre Izvor. Se așeză apoi pe bancheta din lemn, privind atent în jur. În tot vagonul, în tot trenul chiar, nu era nimeni. Traian Matisi călătorea singur.

Acțiunea din prima parte a scrierii se petrece în ajunul celui de-al doilea război mondial iar intensitatea evenimentelor relatate ne aduc aminte de Ora 25. Traian Matisi se angajează la un ziar din București, cunoaște celebritatea în scurt timp iar apoi este trimis în Basarabia ca reporter de război pentru a scrie despre acțiunile desfășurate de armata română în ofensiva contra sovieticilor.

Oamenilor le este întotdeauna teamă de “prea târziu”. Viața omului este scrută. Dacă cineva vrea să facă ceva pentru oameni și pentru sine însuși aici, trebuie să se grăbească. Nu trebuie să aștepte prea mult timp. Oamenii trebuie salvați la timp. Altfel, ei mor. Mor repede. Și atunci nu se mai poate face nimic pentru ei. Nimic.

Recunosc că nu mi-a fost facil să scriu despre acest roman. Universul lui Virgil Gheorghiu nu este deloc unul ușor de digerat. Este șocant, absurd și ilustrează într-un mod cu totul halucinant evenimentele și consecințe celui de-al doilea război mondial în spatiul carpato-dunubiano-pontic. Consecințe asupra cărora mult timp nu am avut curajul să ne aplecăm iar în prezent alegem, din păcate, să le ignorăm cu bună știință.

Autor recenzie: Paul Catalin

Sursa: Blog de cititori

Părăsind Bucureștiul, unde poliția comunistă îl hăituia ca pe o fiară, Traian Roman, un tânăr seminarist, se refugiază la Paris, cu convingerea că de aici înainte se va afla la adăpost de urmăritorii săi – fără a ține seama însă de îndârjirea partidului în a‑și elimina contestatarii. Va fi trimis pe urmele sale însuși Baxan, un exterminator feroce, care ucide prin metode necunoscute chiar și celor din breasla sa.
Un roman dur, dar nicidecum lipsit de imagini poetice – uneori crud, dacă nu atroce, despre „paradisul” colectiv răsăritean.
Universul și temele dragi lui Constantin Virgil Gheorghiu sunt expuse, de această dată, într‑o manieră mult mai neiertătoare, fără vreo concesie. Un fier roșu, s‑ar putea spune, aplicat unui regim roșu. Dragostea pe care o mărturisește României natale îl împinge, astfel, pe autor la o prezentare cât se poate de realistă a martiriului pe care țara sa l‑a suferit după 23 august 1944.

Despre autor

Constantin Virgil Gheorghiu (n. 9 septembrie 1916, Valea Albă-Războieni, județul Neamț – d. 22 iunie 1992, Paris,) a fost un romancier, poet, jurnalist și diplomat român interbelic. Stabilit în Franța după 1947, va deveni cunoscut în întreaga lume pentru celebrul său roman Ora 25, tradus în zeci de limbi. În 1963, a fost hirotonit preot al bisericii ortodoxe române „Sfinții Arhangheli” din Paris (iconom stavrofor din 1971). 

Făcând parte dintr-o familie de clerici cu o tradiție de câteva secole (bunicul și tatăl său au fost preoți la Războieni), în perioada 1928-1936 va studia la Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău, familia neputând să-l întrețină la seminarul teologic – având venituri mai mult decât modeste. În 1936, Gheorghiu se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. Va publica mai multe volume de versuri, ajungând, totodată, un jurnalist cunoscut. În 1943, este numit atașat de presă al legației române de la Zagreb. După 23 august 1944, se va refugia în Occident. După mai mulți ani de lagăr și ședere în Germania (va studia în această perioadă Teologia la Heidelberg) se va stabili la Paris, unde va publica peste 35 de volume, cele mai multe dintre acestea bucurându-se de un real succes de piață, cunoscând mai multe ediții, fiind traduse în nenumărate limbi.

După 1990, cărțile lui Constantin Virgil Gheorghiu vor începe să apară și în românește. Editura Sophia lucrează în prezent la „Integrala Gheorghiu”, opera marelui scriitor al exilului românesc fiind tipărită aproape în întregime de cunoscuta casă editorială bucureșteană.

Pr. Alexandru Torik

Trecuseră aproape doi ani de la prima vizi­tă în Sfântul Munte. Câtă apă cursese pe gârlă de atunci şi câte se mai întâmplaseră între timp!..
În primul rând, anul acesta, de Paşti, Preasfinţitul M. l‑a făcut protosinghel pe părintele Flavian, întrebând în glumă: „Să te facem şi stareţ la vreo mănăstire acum, părinte?” Dar, la vederea spaimei din ochii noului protosinghel, arhiereul a râs: „Nu te teme! Stai în cătunul tău, că ai deja acolo mănăstirea ta!”

Sigur, vlădica o avea în vedere pe sora Klavdia, care se mutase de curând în noua casă parohială ca s‑o mai ajute pe maica Serafima. Da, da, da! Aţi ghicit! E vorba de draga noastră Klavdia Ivanovna care, după căsătoria Katiuşei cu Igor – pilotul – şi plecarea tinerilor la locuinţa de serviciu a soţului, a renunțat la lume şi s‑a mutat în „aşezământul” nostru.
Însuşi vlădica M. a tuns‑o în monahism. La fel şi sora Galina, care plecase de la mănăstirea aceea renumită din eparhia vecină, distrusă complet de lupta împotriva cipurilor, paşapoartelor biometrice, telefoanelor mobile, propagandei de­spre „sfinţenia” ţarului Ivan cel Groaznic şi alte atribute standard ale „zeloţilor” din Rusia.

Fierbând în suc propriu la acea mănăstire mai bine de un an şi jumătate şi făcându‑i‑se silă de atâta „iubire creştină” arătată de „râvnitorii ortodocşi”, Galina fu pedepsită cu izolarea timp de două săptămâni pentru că refuzase să le bage pe gât pelerinilor nişte broşuri denigratoare la adresa ierarhiei bisericeşti.

Refuzul ei fu privit de conducerea mănăstirii ca neascultare faţă de „binecuvântarea duhovnicului”. După ce‑şi „ispăşi pedeapsa”, Galina plecă din mănăstire pe furiş, într‑o rasă ruptă şi cu propriul paşaport sustras de la cancelaria aşezământului.

Prima maşină pe care o opri în drum – a spus că nu are nici un ban şi a rugat să fie dusă oriunde va voi Domnul – se dovedi a fi a arhitectului Nikolai Timofeevici Babuşkin, prieten apropiat şi enoriaş al lui Flavian. După ce o lăsă pe sora Galina să plângă pe săturate pe bancheta din spate a vechiului Volvo, milostivul Nikolai o hrăni cu sandvişuri şi‑i dădu să bea cafea din termos. După câteva ore de mers lin, i‑o „înmână” pe fugară părintelui Flavian.

Galina fu spălată în baia rusească a lui Semion, îmbrăcată în rasa maicii Klavdia (croită special pentru noua purtătoare), cazată în noua casă parohială, alături de chilia maicii Serafima şi i se propuse să stea o perioadă acolo, ca să se gândească la viitor.

Timp de două săptămâni, Galina nu făcu decât să doarmă şi să mănânce, precum şi să meargă la toate slujbele monahale şi parohiale, vorbind mult cu maica Serafima. După aceea, prinzându‑l în curte pe părintele Flavian, căzu în genunchi în faţa acestuia şi declară că va părăsi acel loc doar cu picioarele înainte. Flavian oftă, îşi făcu semnul crucii şi zise: „Doamne, miluieşte‑mă pe mine, neputinciosul!” Apoi o binecuvântă pe femeie să rămână. Aşa ajunse Galina să fie cea de‑a treia „vieţuitoare” a aşezământului lui Flavian.

Traducere: Eugen Diaconu

Harriet Lummis Smith

Capitolul I
Casa de peste drum

Casa de peste drum îi amintea întotdeauna Pollyannei de o bunicuță demodată, înconjurată de boboci de raţă. Casa Whiting, cum era numită, fusese construită ca reşedinţă de ţară cu mult înainte să fie proiectat cartierul şi de la prima privire îți dădeai seama că avea prea puţine băi şi prea multe debarale. Rămăsese pustie ani de zile, din cauza unei succesiuni care se desfășura cu încetineala mai mult decât proverbială a legii. Gardul viu crescuse înalt şi fel de fel de tufişuri cu frunze persistente se răsfirau pe pajiște, iar trandafirii, liliacul şi glicina din pricina lipsei de grijă crescuseră după bunul plac și la ­întâmplare.

Semnele care prevesteau că vechea casă urma să fie din nou locuită au stârnit un val de emoţie de‑a lungul întregii Elsinore Terrace. Doamna Warner, vecina de lângă Pollyanna, spunea că gardul viu neîngrijit îi zgâria ochii de ani de zile, iar doamna Hunt, vecina din partea cealaltă, mărturisea că, după părerea ei, o casă pustie atrage întotdeauna vagabonzii. Pollyanna era încântată mai ales deoarece casa Whiting îi făcea impresia că are toate calităţile pentru a fi o reședință încântătoare şi parcă era păcat să nu se bucure nimeni de ea.

Imediat după rezolvarea succesiunii, casa a trecut în proprietatea altcuiva, şi noii locatari s‑au apucat de îndată să o renoveze din temelii. Reparaţiile începute de la acoperiş s‑au încheiat de abia când au ajuns la pivniţă. Zidari, tâmplari, instalatori, tapițeri şi zugravi s‑au perindat cu repeziciune într‑un du‑te‑vino. Apoi s‑au apucat de exterioare, au tuns gardul viu şi tufele, au smuls buruienile de pe pajişte, au înlocuit gazonul acolo unde era necesar. Şi după aceea Elsinore Terrace, nerăbătoare, a fost gata de primirea noilor vecini.

Dar repeziciunea neobişnuită cu care lucraseră muncitorii nu se datorase, se pare, nerăbdării noilor proprietari de a‑şi lua casa în primire. Zilele se transformau pe nesimţite în săptămâni, şi bătrâna casă, după scurta perioadă de alertă, a revenit la inerţia de odinioară. Şi iarba a crescut din nou, gardul viu a început să dea vlăstare timide, ca şi când ar fi vrut să se convingă că recentele măsuri de reformă nu fuseseră decât o rafală trecătoare.

– O, uite!, strigă Judy într‑o după‑amiază de primăvară, vrând să atragă atenţia mamei ei, în timp ce privea de la una din ferestrele de sus ale casei. Casa renovată de vizavi a luat foc!

Pollyanna nu ar fi trebuit să se mire. Judy avea o imaginaţie debordantă, iar Jimmy îi prevedea o carieră foarte reuşită de scriitoare de romane care îţi îngheaţă sângele în vine. Fiind luată prin surprindere, Pollyanna străbătu în grabă încăperea, dar se linişti de la prima privire.

– O, nu este foc, iubita mea. Este lumina soarelui care se reflectă în ferestre. Priveşte cum strălucește cerul.

Judy îşi îndreptă atenţia spre orizontul luminos de la vest.
– Cred că cerul a luat foc, îndrăzni ea să afirme. Mamă, nu ar fi norocul nostru dacă totul ar lua foc şi ar arde înainte să ajungem noi acolo?
Şi apoi, fără să mai aştepte comentariul la tragedia sugerată de ea, abordă un alt subiect.

– Când vin fetiţele?

– Care fetiţe, draga mea?

– Păi cele care vor locui în casa renovată.

– O să locuiască acolo nişte fetiţe? Eu nu am auzit nimic.

Pollyanna se întreba dacă nu cumva bârfele din cartier trecuseră pe lângă ea şi ajunseseră la urechile lui Judy, sau dacă asta era ceea ce, de fapt, îşi dorea fetiţa. Întrucât îşi cunoştea foarte bine copilul nu a fost surprinsă să constate că a doua variantă era cea corectă.

Traducere: Anca‑Irina Ionescu

„De Golgota nu ai cum să fugi…
Calea spre Împărăție trece doar prin ea!”

Ce este Apocalipsa? Care este sensul profund al sfârșitului lumii? De ce suferim și de ce
au loc războaie și catastrofe? Cine este antihristul și când va veni? Iată câteva întrebări la care nu
poate răspunde coerent cultura zilelor noastre, deși suprasaturată de narative apocaliptice.
Imaginează-ți acum un om care a văzut Imperiul Țarist prăbușindu-se, a supraviețuit 20
de ani în gulagurile sovietice, a slujit Liturghia în catacombe și a primit descoperiri de la
Dumnezeu, asemenea prorocilor de odinioară. Ei bine, acest om vine cu răspunsuri nu doar
concrete și clare, ci dătătoare de nădejde și discernământ, despre ceea ce numim sfârșitul lumii.
Răspunsurile sale au fost consemnate în două volume valoroase, „Am văzut sfârșitul
lumii: Mărturisirile unui stareț care a trăit o sută de ani” (Editura Sophia vol. 1 – 2024, vol. 2 –
2025) de către unul dintre ucenicii săi.

O viață de martiriu

Născut la începutul secolului XX în Imperiul Țarist, Starețul centenar, Părintele Antonie,
a fost un supraviețuitor al frământărilor istoriei ruse. Seminarist în Lavra Sfântului Serghie în
1917, devine călugăr, diacon și preot chiar în toiul Revoluției Bolșevice. Arestat de nenumărate
ori ca „element dușmănos”, petrece peste 20 de ani în gulaguri, unde munca silnică îl șubrezește
fizic, dar îl întărește sufletește. Eliberat după Al Doilea Război Mondial, intră în ascultare la un
bătrân isihast format la Optina – leagănul duhovniciei ruse.

Ca fochist, salvează cărți și vase liturgice din ascunzișuri țariste și slujește Liturghia în
taină, botezând și înmormântând noaptea, sub amenințarea denunțării și a morții. Oamenii se
adună în jurul lui: rugăciunile sale lucrează minuni, iar darul înaintevederii îl face un far în
întuneric.

Pe la începutul anilor '70, Dumnezeu îi dezvăluie prima vedenie: transformările lăuntrice
ale oamenilor în vremurile apocaliptice. A doua vedenie, detaliată și cutremurătoare, descrie
starea lumii înainte și în timpul domniei antihristului – evenimente care, după 50 de ani, par a se
împlini sub ochii noștri: consumerism debordant, îndobitocire sufletească, alergare după
confortul efemer cu orice preț.

Simptomele unei lumi apocalitice

Cuvintele Starețului sunt consemnate de Părintele Alexandru Krasnov (1958–2007), un
preot rus crescut în perioada prigoanei sovietice. Primul volum consemnează întâlnirile și
convorbirile Starețului cu Părintele Alexandru, precum și cuvinte ale Sfinților Părinți despre
vremurile de pe urmă. „Sfântul Ignatie Briancianinos a fost întrebat despre venirea antihristului

și a răspuns că nu există o dată exactă, iar venirea lui va fi determinată de oameni, prin măsură
înrăirii lor.”

Starețul Antonie identifică cu claritate simptomele lumii apocaliptice în care noi trăim
astăzi: dorința obsesivă de înavuțire, „așezată în capul unghiului noii viziuni asupra lumii”,
ușurătatea și libertinajul, pofta lumească, pierderea ethosului creștin de către credincioși și
decăderea lor la mentalitatea păgânilor de odinioară.

Volumul al doilea aprofundează subiectul prin scrisori-testament către ucenici: „Mă tot
întrebi despre vremurile de la sfârșitul lumii… Pentru un om muritor, orice timp este al
sfârșitului! Trebuie să trăim ca și cum ne-am afla deja în pragul morții.” Starețul subliniază că
rugăciunea adevărată, singura care ne poate salva, nu este recitare, ci sudoare cu sânge, ca a lui
Hristos în Ghetsimani. „De Golgota nu ai cum să fugi… Calea spre Împărăție trece doar prin ea!”
– un apel la răbdare, îndurare și lepădare de iluzia veșniciei pământești.

Astfel, într-o eră a „bunăstării himerice” – unde materia ne înlănțuie mintea și inima –,
mărturisirile starețului acționează ca un „bisturiu duhovnicesc”: taie cangrenele sufletești,
dezvăluie capcanele antihristului și arată calea strâmtă a Evangheliei. Multe viziuni s-au împlinit
deja; altele ne cheamă la trezvie. „Ostenește-te și rabdă, îndură și roagă-te!” – așa încheie starețul
o scrisoare.

O recenzie de Tatiana Petrache

Într-un amestec tulburător de profeție, alegorie și meditație filozofică, Robert Hugh Benson reușește să construiască o frescă a unei civilizații aflate în plin declin spiritual, o elegie întunecată a unei lumi care își sapă propria prăpastie. Citind-o, simți cum ceva nevăzut și profund ți se așază pe suflet, o povară care nu doare, dar care atârnă greu prin întrebările pe care le naște.

Benson nu scrie doar o poveste, ci desfășoară în urzeala sa chiar destinul omenirii, cu fire de lumină stinsă și umbre apăsătoare, iar în centrul acestui univers se află un paradox: un Mesia al progresului, un lider care promite pacea absolută, dar a cărui prezență topește orice urmă de transcendență, ca un soare negru care pârjolește totul în jurul său. Tehnologia, politica, confortul – toate devin zei, iar omul, golit de suflet, se pleacă în fața lor fără să știe că își oferă inima pe un fals altar.

Proza lui Benson are forța unei mări negre, adânci, care înghite lumina. Liderul mondial, o figură carismatică și rece ca o statuie de marmură, întruchipează tirania părutei blândeți care promite salvarea, dar nu oferă decât lanțuri. Biserica, pe de altă parte, apare ca o biată rămășiță, o corabie asaltată de furtuni, dar care poartă în sine o lumină tainică – lumina sacrului, a transcendenței. Romanul te pune în fața unei confruntări de o intensitate devastatoare: eternul împotriva efemerului, omul împotriva propriei libertăți, sufletul împotriva golului, ca într-un poem tragic despre căderea sufletului uman, o simfonie a dezrădăcinării, o lume fără Dumnezeu, dar plină de idoli, fără rădăcini, dar obsedată de ordine, fără iubire, dar avidă de putere.

Stilul narativ al lui Benson curge precum un șuvoi subteran pe care nu-l vezi întotdeauna, dar îi simți forța. Închipuie-ți o întindere nesfârșită de beton în care, pe alocuri, crăpăturile lasă să răsară ierburi firave – așa se simte speranța în „Stăpânitorul lumii acesteia”. E plăpândă, dar există. E mică, dar e acolo, ascunsă în cei care refuză să-și lase sufletul zdrobit de tăvălugul unei lumi uniforme, dominate de o singură voce.

Autorul a văzut înaintea altora ruina sacrului, cel mai de preț și, totodată adânc îngropat, odor al sufletului. A făcut astfel radiografia omului modern, care îmbătat de iluzia întemeierii unei noi lumi, și-a pierdut puterea de a se conecta cu divinul. Această pierdere e pentru lumea lui Benson un cataclism tăcut, răsunând ca un vuiet uriaș fără sunet.

Lectura acestei cărți nu e tocmai confortabilă, și te întrebi, aproape cu groază, dacă lumea noastră nu a început deja să semene cu cea imaginată de Benson. Pacea aceasta a conformismului, exaltarea progresului și a tehnologiei, această neîncredere în sacru – toate par să fie nu doar o ficțiune, ci o prefigurare.

Proporțiile hiperbolice sunt date de aceste metafore: Biserica e asemuită unei corăbii șubrede, măturate de o mare necruțătoare, sufletul uman cu un cer pe care stelele se sting una câte una, iar liderul mondial cu un far fals, care promite siguranță, dar conduce corăbiile spre stânci.

Benson însă nu seamănă disperare, căci în întuneric e totuși o șoaptă, o chemare, lăsând loc unui adevăr care, deși puțin vizibil, poate aduce salvarea. Este chemarea către rădăcini, către credință, către acel ceva care transcende materialismul exaltat și modernitatea. Este, mai presus de toate, o chemare către suflet care ne întreabă: ce facem cu libertatea noastră? Alegem să o predăm unui sistem care ne promite pace, dar ne lasă goi pe dinăuntru? Sau alegem să luptăm pentru suflet, pentru sacru, pentru lumina din noi care încă pâlpâie, chiar și atunci când totul pare pierdut?

Stăpânitorul lumii acesteia nu este o simplă lectură. Este o scară interioară pe care, dacă îndrăznești să o urci, vei descoperi abisuri și culmi deopotrivă. Autorul nu-ți oferă răspunsuri facile. El îți pune dinainte oglinda și te lasă să privești până când întrezărești în ea nu doar lumea, ci propria ta inimă.

Benson ne arată că sfârșitul lumii nu înseamnă o catastrofă naturală, ci o tragedie interioară.

Aceasta e o carte care te provoacă să ieși din inerție, să privești cerul, să simți pământul sub picioare și să te întrebi: „Unde este sufletul meu?” Și poate, doar poate, să începi să-l cauți din nou.

Alexandra Roșeanu

„Mică Filocalie Athonită Contemporană a Rugăciunii lui Iisus” de Jean-Claude Larchet

Într-o lume agitată, unde stresul și anxietatea par să domine fiecare zi, ce-ar fi dacă ai
descoperi o practică veche, dar incredibil de actuală, prin care poți ajunge la pace lăuntrică,
limpezime a minții și o comuniune profundă cu Dumnezeu?

Iată ce propune noua carte a cunoscutului teolog ortodox Jean-Claude Larchet: „Mică
Filocalie Athonită Contemporană a Rugăciunii lui Iisus”, publicată de Editura Sophia în 2025.
Tradusă cu măiestrie de Marinela Bojin, lucrarea este un ghid esențial pentru oricine caută
echilibru duhovnicesc în haosul modern.

Un must-read în 2025

Imaginează-ți o meditație care nu doar calmează mintea, ci și hrănește sufletul, oferind
beneficii psihologice similare cu practica populară a „mindfulness-ului”, dar cu o dimensiune
duhovnicească infinit mai profundă. Larchet, un autor prolific cu peste 30 de cărți traduse în
limbi din întreaga lume, cercetează Rugăciunea lui Iisus – acea formulă simplă și puternică:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” – prin prisma învățăturilor
marilor duhovnici athoniți din secolul al XX-lea, precum Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Iosif
Isihastul sau Sfântul Paisie Aghioritul.

Cartea este structurată în două părți:

• O analiză detaliată a naturii, scopului și modalităților de practicare a rugăciunii, inclusiv
  condițiile esențiale (cum ar fi smerenia și pocăința), obstacolele posibile și roadele sale – de la
  curățirea minții până la unirea cu Dumnezeu.
• O adevărată „mică filocalie” contemporană, un florilegiu de texte inspiratoare de la zece
  mari duhovnici athoniți, care împărtășesc experiențe personale și sfaturi practice pentru o viață
  spirituală autentică.

Larchet subliniază cum această rugăciune, practicată de secole pe Muntele Athos –
„sipetul Rugăciunii lui Iisus” – transcende granițele monahismului și este accesibilă tuturor,
inclusiv mirenilor. În introducere, autorul face o paralelă cu meditația conștientă modernă:
„Rugăciunea lui Iisus produce efecte benefice asemănătoare, dar adaugă altele, cu mult mai
importante, datorită dimensiunii sale duhovnicești.” Imaginează-ți: o practică care nu doar
reduce stresul, ci te apropie de Dumnezeu, oferind o pace care durează!

Beneficii care îți vor schimba viața
Cititorii vor descoperi cum Rugăciunea lui Iisus:

• Curățește mintea și inima: Prin repetiție constantă, ajută la alungarea gândurilor
  distractive și la cultivarea atenției, a adunării minții.
• Aduce tămăduire lăuntrică: Sfinții amintiți în carte vorbesc despre preschimbări
  profunde, de la depășirea ispitelor până la trăiri mistice.
• Este adaptabilă vieții moderne: Nu este doar pentru monahi – Larchet arată cum poate
  fi integrată în rutina zilnică, alternând cu alte forme de rugăciune.

Un extras revelator din carte: „Rugăciunea lui Iisus este esența tuturor rugăciunilor din
Biserica noastră. Este rugăciunea cea mai concisă, cea mai experimentată şi cea mai eficace pe
care o poate face omul.” (Arhimandritul Emilianos). Dacă ai citit „Pelerinul rus” și ai fost
captivat, această carte duce tradiția mai departe, cu înțelepciune contemporană.

Comandă-ți exemplarul astăzi și începe călătoria spre o viață mai liniștită și mai împlinită
spiritual. Vizitează site-ul Editurii Sophia sau librăriile partenere pentru mai multe detalii. Pacea
interioară te așteaptă – de ce să mai amâni?

Harriet Lummis Smith

Capitolul I
Casa de peste drum

Casa de peste drum îi amintea întotdeauna Pollyannei de o bunicuță demodată, înconjurată de boboci de raţă. Casa Whiting, cum era numită, fusese construită ca reşedinţă de ţară cu mult înainte să fie proiectat cartierul şi de la prima privire îți dădeai seama că avea prea puţine băi şi prea multe debarale. Rămăsese pustie ani de zile, din cauza unei succesiuni care se desfășura cu încetineala mai mult decât proverbială a legii. Gardul viu crescuse înalt şi fel de fel de tufişuri cu frunze persistente se răsfirau pe pajiște, iar trandafirii, liliacul şi glicina din pricina lipsei de grijă crescuseră după bunul plac și la ­întâmplare.

Semnele care prevesteau că vechea casă urma să fie din nou locuită au stârnit un val de emoţie de‑a lungul întregii Elsinore Terrace. Doamna Warner, vecina de lângă Pollyanna, spunea că gardul viu neîngrijit îi zgâria ochii de ani de zile, iar doamna Hunt, vecina din partea cealaltă, mărturisea că, după părerea ei, o casă pustie atrage întotdeauna vagabonzii. Pollyanna era încântată mai ales deoarece casa Whiting îi făcea impresia că are toate calităţile pentru a fi o reședință încântătoare şi parcă era păcat să nu se bucure nimeni de ea.

Imediat după rezolvarea succesiunii, casa a trecut în proprietatea altcuiva, şi noii locatari s‑au apucat de îndată să o renoveze din temelii. Reparaţiile începute de la acoperiş s‑au încheiat de abia când au ajuns la pivniţă. Zidari, tâmplari, instalatori, tapițeri şi zugravi s‑au perindat cu repeziciune într‑un du‑te‑vino. Apoi s‑au apucat de exterioare, au tuns gardul viu şi tufele, au smuls buruienile de pe pajişte, au înlocuit gazonul acolo unde era necesar. Şi după aceea Elsinore Terrace, nerăbătoare, a fost gata de primirea noilor vecini.

Dar repeziciunea neobişnuită cu care lucraseră muncitorii nu se datorase, se pare, nerăbdării noilor proprietari de a‑şi lua casa în primire. Zilele se transformau pe nesimţite în săptămâni, şi bătrâna casă, după scurta perioadă de alertă, a revenit la inerţia de odinioară. Şi iarba a crescut din nou, gardul viu a început să dea vlăstare timide, ca şi când ar fi vrut să se convingă că recentele măsuri de reformă nu fuseseră decât o rafală trecătoare.

– O, uite!, strigă Judy într‑o după‑amiază de primăvară, vrând să atragă atenţia mamei ei, în timp ce privea de la una din ferestrele de sus ale casei. Casa renovată de vizavi a luat foc!

Pollyanna nu ar fi trebuit să se mire. Judy avea o imaginaţie debordantă, iar Jimmy îi prevedea o carieră foarte reuşită de scriitoare de romane care îţi îngheaţă sângele în vine. Fiind luată prin surprindere, Pollyanna străbătu în grabă încăperea, dar se linişti de la prima privire.

– O, nu este foc, iubita mea. Este lumina soarelui care se reflectă în ferestre. Priveşte cum strălucește cerul.

Judy îşi îndreptă atenţia spre orizontul luminos de la vest.
– Cred că cerul a luat foc, îndrăzni ea să afirme. Mamă, nu ar fi norocul nostru dacă totul ar lua foc şi ar arde înainte să ajungem noi acolo?
Şi apoi, fără să mai aştepte comentariul la tragedia sugerată de ea, abordă un alt subiect.

– Când vin fetiţele?

– Care fetiţe, draga mea?

– Păi cele care vor locui în casa renovată.

– O să locuiască acolo nişte fetiţe? Eu nu am auzit nimic.

Pollyanna se întreba dacă nu cumva bârfele din cartier trecuseră pe lângă ea şi ajunseseră la urechile lui Judy, sau dacă asta era ceea ce, de fapt, îşi dorea fetiţa. Întrucât îşi cunoştea foarte bine copilul nu a fost surprinsă să constate că a doua variantă era cea corectă.

Traducere: Anca‑Irina Ionescu

Matheos Iosafat

Dezvoltarea copilului în primii ani de viață e determinantă pentru conturarea personalității sale, pentru felul cum își va forma și gestiona viața afectiva ca adult, pentru felul cum, mai târziu, își va întemeia la rândul său o familie, devenind soț, soție sau părinte.

Cartea dr. M. Iosafat, Dezvoltarea psihosexuală a copilului și rolul părinților. O abordare psihanalitică (Sophia, București, 2015) analizează, într-un stil care are intenția de a populariza discursul științific, fazele prin care trece un copil de la concepere și până în cel de-al șaselea său an de viață, relația cu mama, cu tatăl, relația dintre părinți și dificultățile care apar în diferite circumstanțe ale vieții familiale, în legătură directă cu angoasele care pun stăpânire în permanență pe părinți și care îi pot transforma din potențiali susținători afectivi tocmai în contrariul lor.

Cartea aceasta este o călătorie fascinantă în miezul primilor ani de viață ai copilului, în taina începuturilor formării personalității. Într-un stil succint și cuprinzător, autorul ne pune la îndemână date științifice de ultimă oră și viziunea pe care știința a reușit, mulțumită experienței și progresului tehnic (în special al geneticii moleculare) să o aibă despre evoluția fizico-psihologică a omului, pe baza datelor și proceselor fizico-chimice supuse analizei cu mijloace moderne. Suntem de acord că omul nu se reduce doar la aspectul bio-chimic, însă aici se află punctul de plecare al înțelegerii realității ‒ care include lumea interioară (infinitul mic) și lumea exterioară (infinitul mare) ‒ ce va fi aprofundată și transformată ulterior în urma evoluției sociale, culturale, religioase a fiecărei persoane în parte. Textul de față reușește să evidențieze într-un mod remarcabil felul în care factorii de natură fizico-chimică și biologică sunt în strânsă legătură cu viața psihică și spirituală a omului și cum înrâurirea este reciprocă și determinantă.

N-am greși dacă am afirma despre această carte că e un manual necesar pentru cei ce isi propun si pentru cei ce urmează să devină părinți sau pentru cei ce doresc să devină niște părinți mai buni; dar în același timp ne incită sa facem o incursiune în timp, o introspecție în copilăria noastră pentru a ne ințelege pe noi inșine, pentru a ințelege relațiile pe care le-am dezvoltat cu părintii, dar și cu frații sau surorile noastre, relații fundamentale care stau la baza vieții noastre afective și anticipează rolul nostru ca soț, soție sau părinte.

Autorul, după experiența sa îndelungată ca medic pediatru și psihoterapeut, crede mai mult într-o educație în spirit preventiv, menită să  preîntâmpine apariția problemelor, decât în psihoterapia propriu-zisă de durată, care prezintă destule incoveniente (costuri materiale ridicate, perioade foarte lungi de timp, lipsa de specialiști psihanaliști dedicați, talentați și responsabili); după cum însuși Iosafat recunoaște, psihanaliștii cu adevărat talentați sunt foarte puțini, iar un psihanalist incompetent poate face la fel de mult rău ca orice părinte incapabil să-și asume paternitatea și responsabilitatea de a-și iniția și îndruma adecvat copilul în viață. Iosafat are curajul de a pune la îndoială omnipotența psihanalistului ‒ psihanaliza nu este un panaceu, nu este o soluție garantată, care ne poate scoate din orice impas ‒, sugerându-ne în același timp că traseul urmat în viață este determinat de autocunoașterea care într-o mare măsură este posibilă prin eforturi proprii.

Textul lui Iosafat ‒ rodul experienței sale de mulți ani în domeniul pediatriei, psihiatriei și al psihoterapiei pentru copii ‒ este realist și, fără a renunța la optimism, reușește să te facă să te apleci asupra propriei persoane, spre a savura, așezat pe divanul lăuntric, o lectură care te face de multe ori să-ți spui, fie zâmbind, fie cu un aer grav: „Hm..., de asta sunt așa...”.

Protopresbiter Dr. Gabriel Mândrilă, Thessalonic

Fata de tot ce s-a tradus la noi in ultimii cincisprezece ani din inepuizabila literatura teologica ruseasca - si as indrazni sa adaug si fata de cele vreo zece carti pe care le-am tradus eu insumi -, Jurnalul ultimului duhovnic de la Optina (Editura Sofia) vine cu un discurs apologetic si cu o experienta spirituala si umana de o frapanta, paradoxala originalitate. Una care deriva tocmai din contrastul dintre acest discurs si tragica odisee a personajului titular si a ucenicilor sai, trecuti brutal de sub aripa ocrotitoare a "Sfintei Rusii" sub calcaiul devastator al ateismului bolsevic.

Jurnalul propriu-zis este istoria apropierii lucide si nepregetatoare de credinta a unui tanar intelectual decis sa se calugareasca la varsta de 19 ani si sa se incredinteze cu o totala si transanta convingere ascultarii de un Batran - in terminologia ruseasca, staret -, dintre cei pe care i-a odraslit vestita vatra monastica de la Optina, situata la sud-vest de Moscova, in inima Rusiei, leaganul isihasmului rusesc.

Cronologic, jurnalul se intinde din 1907 pana in 1910, anii cand viitorul calugar "in mantie", pe atunci "poslusnicul" Nicolae Beliaev, a fost ucenicul Batranului Varsanufie, egumenul Schitului Optina, el insusi intrat in monarhism cu binecuvantarea faimosului staret Ambrozie, canonizat recent de Biserica Rusa si despre care se spune ca ar fi fost prototipul staretului Zosima din Fratii Karamazov.

Sunt pagini, mai cu seama in prima parte, in care adie buna-mireasma a cartilor rusesti "de folos la toata vremea" din secolul al XIX-lea si primele decenii ale secolului al XX-lea, incat lucrarea "invatatoreasca" a Batranului Varsanufie pare nu numai inspirata direct de un Ignatie Briancianinov sau Ioan din Kronstadt, ci tributara in mare parte si limbajului acestora.
Dar cu cat inaintezi in lectura, textul capata asperitati de reportaj documentar. Smulsi din atmosfera patriarhala a unui schit situat intr-un topos duhovnicesc si peisagistic care il deosebea pana si de manastirea-mama, ne pomenim in marasmul ofensivei anticrestine a primilor ani de dupa revolutia bolsevica, atunci cand religia, considerata ramasita a trecutului si "opiu pentru popor", ar fi trebuit sa dispara cu totul, sa fie "starpita". (Prin anii '30 a existat chiar si un plan cincinal de "starpire" a religiei).

In aceste conditii, Biserica ruseasca a folost silita sa conceapa - nu la nivelul organismelor sale centrale, ci mai mult in teritoriu, de la caz la caz - o noua teologie lucratoare, adaptata existentei sale in catacombe. Structurile bisericesti sunt practic dezagregate, manastirile desfiintate - dupa o efemera perioada de tranzitie, cand devenisera... "cooperative agricole de productie", marea majoritate a clericilor supusa unor crancene persecutii, mergand pana la exterminare fizica. Crestinii reiau ici-colo practici din timpul crestinismului apostolic si al marilor prigoane, se aduna pe ascuns, se fac slujbe in case particulare, se mai si "scolarizeaza" cat timp se mai gasesc Batrani formati la scoala paisianismului, pornit, dupa cum se stie, din Moldova noastra si dezvoltat prodigios la Optina, si cat timp nu-i descopera politia politica.

Peste aceasta cronica a anilor fasti, dar si a celor funesti pluteste duhul si ravna ortodoxiei rusesti, cu suisurile si coborasurile ei. Un duh care nu vine intotdeauna de la Cel de Sus, ci si din fondul genetic abisal al acestui popor, gata sa treaca mult prea usor de la adoratia inflamata la tagada brutala sau, in cel mai fericit caz, la cea temator disimulata. Fratele "ultimului duhovnic de la Optina", cel ce in adolescenta "compunea acatiste" si care alergase primul sa-si afle linistea la manastire, isi face uitat trecutul, devine un loial si brav cetatean sovietic, pe care arestarea fratelui mai mare nu-l tulbura decat in masura in care isi vede amenintat "dosarul". Pana si un slujitor al altarului, parintele Petru, cel care avea sa-i vegheze sfarsitul nefericitului sau tovaras de surghiun, si-ar fi dorit ca inmormantarea acestuia sa nu faca valva, defunctul sa fie dus de-a dreptul la cimitir, fara procesiune, slujba de inmormantare sa i se faca intr-o casa particulara, dupa inhumare si nici "pomana" sa nu fie. Lesne de inteles ce il facea sa fie atat de "discret". Dar sa nu uitam, eram in Rusia sovietica a anului 1931.

Cititorului nostru de astazi - poate ca si celui din tara parintelui Nicon, mai cu seama "mireanului" - ii vine greu sa inteleaga si sa accepte toate cerintele si manifestarile la care ar fi trebuit sa se supuna calugarii practicanti ai virtutilor de capetenie ale monahismului rasaritean: ascultarea si smerenia. ("Smereste-te, om mandru", exclama Dostoievski). Va fi surprins sa intalneasca acel rigorism pravoslavnic, despre care insusi autorul "povetelor pentru monahii contemporani", Ignatie Briancianinov, considera ca parea firesc monahilor din vechime, dar care acum le apare anemiatilor si neravnitorilor calugari din zilele noastre cel putin depasit. Aflam, bunaoara, ca un monah "cu munca de raspundere" intr-o manastire, care trebuia sa realizeze o constructie, nu se decidea sa treaca la treaba lipsindu-i Batranul care sa-i dea o binecuvantare pe care sa si-o sume ca "ascultare". S-a hotarat sa-l substituie cu un prunc nevinovat si pentru ca, evident, nu gasea unul in manastire, s-a dus sa-l caute intr-un sat. Pe drum a intalnit o fetita de vreo cinci anisori, pe care a rugat-o sa-i spuna daca poate sau nu incepe constructia. Fetita a spus da, desi nu intelegea prea bine despre ce era vorba, si calugarul a purces la treaba: construirea unei clopotnite. Alt exemplu ni-l ofera chiar "eroul" cartii, parintele Nicon. Devenise ieromonah in 1917, dar nu predicase niciodata. A simtit nevoia, intr-o duminica, sa talcuiasca in fata credinciosilor Evanghelia care tocmai se citise. Fiindca nu se afla in preajma nici o "autoritate" bisericeasca de la care sa ceara binecuvantare, i-a cerut-o ierodiaconului conslujitor. Un practicant al "ascultarii" neconditionate, convins ca totul trebuie facut cu "binecuvantare", fusese si un "mirean", Maliuta Skuratov, asasinul pus la cale de Tarul Ivan cel Groaznic sa-l convinga pe Mitropolitul Moscovei, Filip, sa-i accepte abuzurile sau sa-l ucida pe redutabilul sau adversar. Dialogul dintre ucigas si victima, reprodus intr-una din convorbirile Batranului Varsanufie cu ucenicul sau, ar fi sunat cam asa: "Skuratov: "Binecuvanteaza, vladica". Mitropolitul: "Domnul sa-i binecuvanteze pe oamenii buni pentru tot lucrul bun"". Dupa care trimisul tarului l-a ucis pe mitropolit prin sugrumare.

Autor: Boris Buzila

„Au trecut deja peste 15 ani de când am pornit împreună pe acest drum în căutarea lui Dumnezeu, a aproapelui, dar şi a noastră înşine, cu gândul că numai în duhul acesta al comunităţii trăite ca într-o familie, familia lui Dumnezeu, putem să biruim lumea și să ne mântuim sufletele. Nu a fost uşor. Ca orice cale în Hristos, ispitele nu lipsesc nici o clipă, căci „strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” ^{Matei 7:14}

Am ajuns nu numai în casele voastre, ci şi în spitale şi azile, în închisori şi oriunde oamenii simţeau nevoia unei mângâieri pe care numai cuvântul lui Dumnezeu ne-o poate aduce în vremurile noastre. Iar mulţumirile și încurajările primite de la voi au fost cea mai mare răsplată pe care, omeneşte vorbind, puteam să o primim.

Din păcate însă, în toţi anii aceştia lumea s-a schimbat mai mult decât în jumătatea de secol de dinaintea lor. Realitatea virtuală şi telefoanele mobile au deschis perspective extrem de seducătoare, dar în aceeaşi măsură adictive şi alienante. Lumea a renunţat pas cu pas la cuvântul scris în favoarea imaginii senzuale şi a acţiunii sau violenţei. Este în mod cert un semn al timpurilor, după cum spunea sfântul român aghiorit, Cuviosul Dionisie de la Colciul: trăim deja în veacul al optulea, veacul în care puterea lui antihrist se va arăta mai mult decât oricând în istorie.

Da, se pare că, în mod ireversibil, lumea alunecă la vale, sedusă de industria divertismentului, a hedonismului şi a consumismului, dar şi împinsă de la spate de frică – frica de boală, de sărăcie şi moarte. Perversiunile au ajuns să inunde mintea mulţimilor, iar cele împotriva firii sunt tot mai des primite ca normalitate de noile generaţii, care le experimentează fie ca diverstiment, fie ca opţiune de viaţă. Din păcate, acestea ne amintesc tot mai mult de Sodoma şi Gomora şi nu anunţă decât mari necazuri sau chiar războaie şi boli care vor veni asupra lumii. În fapt, cei care ne atrag în această capcană a antihristului sunt aceiași care pregătesc şi aceste nenorociri, căci ei sunt doar slujitorii fideli ai celui care este „ucigător de oameni dintru început” ^{Ioan 8:44}.

Este greu să mai întrezărim o ieşire rațională din punctul în care am ajuns. Cea mai mare durere rămâne gândul la copiii noştri, la lumea pe care o vor moşteni şi la propria noastră responsabilitate că nu am făcut mai mult ca ea să fie cu mult mai bună. Însă mare este puterea lui Dumnezeu. Hristos a înviat şi noi nu avem de ce să ne temem, atâta timp cât rămânem în mâinile Lui atotputernice.

Acestea sunt doar câteva gânduri la celebrarea numărului 200 al revistei noastre. Poate că nu sunt cele mai vesele și optimiste, dar faptul că încă rezistăm, rămânând singura revistă ortodoxă tipărită din România, ne dă nădejde la gândul că poate a fost şi este încă nevoie de o astfel de revistă în vremurile prin care trecem, iar Domnul este Cel care binecuvântează această lucrare.

Este adevărat, economic vorbind nu ne-a fost niciodată atât de greu. Dacă acum 15 ani ajungeam în 25 000 de familii, acum nu ajungem în mai mult de 8500, iar banii nu ni-i primim nici măcar pentru 6500 din revistele pe care le distribuim. Ne-am pus totdeauna nădejdea în Dumnezeu, şi El ne-a ajutat, menținându-ne mereu la limita supravieţuirii. Acum însă suntem cu adevărat îngrijorați, pentru că există riscul ca în următoarele luni să nu mai putem să scoatem această mărturisire de credință și dragoste pentru familia ortodoxă.

Am fost nevoiți să creștem preţul revistei, însă doar pentru a acoperi efectul noilor impozitări, atât la nivelul nostru, cât şi al tipografiei. Problema este însă că pentru tipografie devine aproape imposibil să mai tipărească revista la un preţ atât de mic, în condiţiile în care tirajul a scăzut drastic. Aşa că, chiar şi numai pentru a putea merge mai departe, ar trebui să revenim la cel puțin 10 000 de exemplare distribuite lunar.

Aşadar, vă rugăm să ne sprijiniţi, cum puteţi, cu convingerea că revista aceasta nu ne aparţine nouă, ci întregii noastre comunităţi şi reprezintă un strigăt în pustia lumii noastre, o chemare la deşteptarea noastră în Hristos, la o viaţă creştină mai sănătoasă, mai conştientă, la rugăciune şi mărturisire.

Poate că unii dintre dumneavoastră puteţi să donaţi lunar o mică sumă, alţii poate cunoaşteţi pe cineva cu dare de mână care ne poate ajuta. Iar cei mai mulţi dintre noi putem face un gest sinplu, dar cu mare valoare: să dăruim un abonamet cuiva despre care știm să s-ar folosi din citirea revistei.

Şi nu în ultimul rând vă rugăm să ne pomeniţi în rugăciunile voastre, căci, până la urmă, acesta este lucrul cel mai important. Vă cerem ajutorul nu ca pe un simplu gest de binefacere, ci ca pe o mărturisire la care suntem chemați fiecare dintre noi în aceste vremuri tulburi.  Nădăjduind că şi noi ne vom număra printre cei „șapte mii care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal” ^{Cf. Romani 11:4}, spunem împreună cu Proorocul David: „A venit vremea să lucreze Domnul” ^{Psalmul 118: 126}.”

Virgiliu Gheorghe Vlăescu

„Pelerinajul meu din aprilie 1999 mi‐a prilejuit întâlnirea cu un monah român foarte cunoscut, părintele Dionisie (Ignat), care vieţuiește în chiliile Sfântul Gheorghe de la schitul Kaletzi (în română Colciu), situat între mănăstirile Pantocrator și Vatoped, mai aproape de cea din urmă. Născut în 1909, a intrat în Athos în 1926, urmându‐l pe fratele său mai mare Ghimnazie. Cei doi fraţi, după ce au vieţuit în două chilii de la Kapsala, s‐au dus în 1937 să stea în chiliile Sfântul Gheorghe, unde au și rămas. Părintele Dionisie a fost hirotonit preot în 1935 și rânduit duhovnic în 1945. A dobândit de atunci încet‐încet un mare renume pentru discernământul său duhovnicesc, pentru harisma cardiognosiei (citirea în inima omului) și înţelepciunea sfaturilor sale duhovnicești, chiar printre greci, pentru că românii, împiedicaţi de regimul comunist să iasă din ţară, erau pe atunci puţini la număr în Sfântul Munte. Însuși bătrânul Iosif cel Nou, când a venit să se stabilească la mănăstirea Vatoped, în 1987, cu obștea sa, mergea la el ca să se spovedească și să primească sfat, și la el îi trimitea pe monahii de la Vatoped. Firește, pentru monahii români din Athos și pentru numeroșii preoţi și pelerini din România (care vin în valuri după căderea comunismului), el este părintele duhovnicesc prin excelenţă. Din 1979 până în 1989, după trecerea la Domnul a primilor săi tovarăși de nevoinţă, a vieţuit aici singur, doar cu părintele Ioan (Şova) – pe care îl întâlnisem în 1978 –, apoi au venit vreo zece monahi tineri, ca să sporească numărul celor din obște. Lucru necesar pentru a o face să trăiască, pentru că, la începutul anilor ’90, părintele Dionisie a orbit; departe de a se plânge, el a dat pentru aceasta slavă lui Dumnezeu, pentru că așa a putut fi cu o mai mare luare‐aminte la viaţa sa lăuntrică și s‐a putut adânci și mai mult în rostirea Rugăciunii lui Iisus. Unii chiar spun că orbirea fizică i‐a sporit străvederea duhovnicească.

În timpul acestei întâlniri, părintele Dionisie ne vorbește despre anii de trudă de după venirea lui la Athos. Aici, chiliile ţin de marile mănăstiri, iar monahii care vin să se stabilească în ele trebuie să le cumpere; atunci când părăsesc lumea aceasta, bunurile lor revin acestor mănăstiri, și nou‐veniţii trebuie iar să le cumpere. Părintele Dionisie, fratele său Ghimnazie și un alt monah, Sebastian, la început au muncit din greu ca să poată cumpăra așezământul monahal Buna Vestire de la Kapsala. Având a plăti 5000 de drahme și câștigând numai 20 de drahme pe zi la mănăstirea Iviron, unde erau constrânși să lucreze, nu le mai rămâne nici cât să‐și cumpere două pâini pe zi... Au trăit într-o mare sărăcie.

Când, după câţiva ani, au dobândit chiliile de la Colciu, îi aștepta o muncă enormă de reconstrucţie a clădirii, de defrișare și de întreţinere a pământurilor. Chiar dacă erau cu totul osteniţi de zilele de muncă aspră, se străduiau totuși să împlinească așa cum se cuvine toate slujbele prescrise de tipic... Amintindu‐și acea perioadă, părintele Dionisie ne spune, nu fără tristeţe, că pe fratele său Ghimnazie l‐a prăpădit munca, și a murit înainte de vreme sleit de puteri.

Cum sunt profesor și tată, părintele Dionisie abordează problema educării copiilor. Insistă asupra răbdării de care trebuie să se dea dovadă în ceea ce‐i privește și asupra răspunderii pe care o au părinţii referitor la evoluţia lor duhovnicească de creștini ortodocși. Principalul pericol, în epoca noastră care se tot descreștinează, o constituie desele contacte cu cei din afara mediului familial: prieteniile rele îl pot strica și pe cel mai bun copil. Numai rugându‐se pentru copiii lor pot părinţii să‐i ţină pe calea cea bună. Rugăciunea pentru copii este cel mai bun lucru ce poate fi făcut pentru ei.

Părintele Dionisie ne vorbește apoi de un lucru drag inimii sale: smerenia, virtute pe care o consideră temelia și izvorul tuturor celorlalte virtuţi („Dacă aveţi smerenie, spune el întotdeauna, vin și toate celelalte”). A fi smerit depinde de noi, și este foarte ușor. Nu trebuie decât să fii pururea conștient de propria ta nimicnicie, spunându‐ţi întotdeauna: „Din pământ sunt, pe pământ am venit și în pământ am să mă întorc.”

Stăruie asupra importanţei pe care o are răbdarea (un alt subiect favorit al său). Ea le este tuturor de trebuinţă, dar mai ales monahilor, pentru că este „începutul și culmea vieţii monahale”.

Părintele Dionisie are 90 de ani (va părăsi această lume cinci ani mai târziu). Sunt uimit de vioiciunea minţii sale, de însufleţirea cu care vorbește despre viaţa duhovnicească. Munca fizică anevoioasă pe care a împlinit‐o toată viaţa sa și nevoinţa aspră la care s‐a supus nu l‐au slăbit, ci, dimpotrivă, l‐au întărit. Orbirea i‐a închis ochii, dar se arată ca unul care lăuntric le vede pe toate. Are pe chip o bucurie și o lumina care vin din harul sălășluit în el. Smerenia pe care o propovăduiește necontenit, la el nu este o simplă vorbă deșartă. Se arată ca unul care a ajuns la o desăvârșită simplitate (aplôsis) lăuntrică. Potrivit cuvântului lui Hristos către ucenicii Săi, s‐a făcut pe sine duhovnicește ca un prunc.

Mai ales prin aceste virtuţi, care în lume par a ţine de slăbiciune, este el mângâietor și convingător.”

Extras din: Jean-Claude Larchet. Athosul și duhovnicii pe care i‑am cunoscut. Însemnări 1974‑2015. Editura Sophia. București; 2023. Pp. 173-175

PROLOG
Zăvorârea și liniștirea minții după Cuviosul Iosif Isihastul

„Trebuie să mulțumim din adâncul inimii noas­­tre lui Dumnezeu că, în anii grei prin care trece omenirea, Biserica noastră Orto­doxă scoate la iveală chipuri cuvioase care prin viețuirea lor ascetică au trăit tradiția isihastă și trezvitoare a cuvioșilor Părinți din vechime și au predat‑o înnoită generației contemporane de monahi, precum și creștinilor ce se nevoiesc în lume. 

Învățătura acestor cuvioși Părinți contemporani cunoaște o răspândire universală și cei care doresc să bea din apa tresăltătoare a rugăciunii minții și să guste din roadele pline de sevă ale Sfântului Duh recurg la cărțile acestora. 
Cuviosul Iosif a trăit viața isihastă, a devenit îndrumător încercat, plin de discernământ și a contribuit cu lucruri mari în cunoașterea acestei vieți, precum și a lucrării trezvitoare în lumea contemporană. A înnoit viața isihastă și lucrarea rugăciunii minții, care au avut ca rezultat strălucirea Sfântului Munte și dincolo de hotarele Greciei.
A venit cu multă râvnă la Sfântul Munte ca să afle vechi asceți și să fie învățat de aceștia viața isihastă. Însă, deoarece nu a aflat învățători potriviți pentru această viață, plângea fără mângâiere. Iată cum descrie el însuși venirea sa la Sfântul Munte: „De‑ndată ce am venit la Sfântul Munte am căutat cu multă stăruință, dar nu am aflat hrana ce căutam; mi-e greu să vă spun lacrimile și durerea sufletului, strigătele mele care despicau munții; plângeam ziua și noaptea, căci nu am aflat sfinții din Sfântul Munte. Peșterile întregului Athon m‑au avut vizitator; pas cu pas, precum cerbii care caută izvoarele apelor ca să‑și potolească setea, tot așa căutam să aflu duhovnic care să mă învețe dumnezeiasca vedere și lucrare.” 

Pentru multa dorire ce avea pentru viața eremitică a vechilor asceți, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu l‑a lăsat fără mângâiere, ci i‑a dat harisma rugăciunii minții, pe când era încă monah începător. „Într‑o zi am avut multe ispite. Și toată ziua aceea am strigat cu și mai mare dor. Și de abia spre seară, la asfințitul soarelui, m‑am oprit, flămând, epuizat de lacrimi. Priveam biserica Schimbării la Față de pe creste și‑L rugam pe Domnul cu tânjire și rănire. Și de acolo mi s‑a arătat că a ieșit o suflare puternică. Și sufletul meu s‑a umplut de negrăită bună‑mireasmă. Dintr‑odată inima mea a început să spună rugăciunea gânditor ca un ceasornic. M‑am ridicat deci plin de har și de nemărginită bucurie și am intrat în peșteră. Și plecându‑mi bărbia în piept am început să spun cu mintea rugăciunea. De atunci nu a încetat rugăciunea să se rostească gânditor întru mine.” 
Această întâmplare a avut drept rezultat o nemăsurată dragoste pentru Născătoarea de Dumnezeu. Sub ocrotirea ei a dobândit, după multe osteneli și sălbatice războaie cu demonii, multă curăție și neprihănire a sufletului și a trupului.

Dovadă a acestei curății era și buna‑mireasmă a harului Sfântului Duh, care se revărsa și în interiorul chiliei lui și se făcea simțită tuturor care intrau în ea pentru a cere rugăciunea și sfatul său. Și sfântul său cap – adevărate sfinte moaște și o comoară mare a Bisericii noastre – răspândește bună‑mireasmă, care umple de mân­­gâiere și bucurie pe tot cel ce îl sărută cu credință. 
Cuviosul Iosif a înțeles bine că darurile Sfântului Duh nu sunt rezultatul exercițiilor tehnice ascetice, ci dar al lui Dumnezeu. 

Tipul și măsura ascezei oricărui om depind de particularitatea fiecărei personalități. Deoarece fiecare om este o personalitate deosebită, unică și irepetabilă. Harul dumnezeiesc cercetează într‑un mod deosebit pe fiecare om și‑i dăruiește darurile Lui potrivit caracterului fiecăruia. Acest fapt îl observă limpede Cuviosul Iosif zicând: „Când se apropie harul dumnezeiesc de om nu transformă firea lui, ci înseși însușirile lui firești și laturile lui cele bune, cu care este înzestrată firea – după cum cuprinde vasul fiecăruia – le completează și copleșește sau, invers, le micșorează și înlătură.”

Cuviosul Iosif a învățat despre trezvie și paza minții cu aceleași cuvinte cu care au învățat Părinții din vechime. A trăit toate câte au experimentat vechii asceți despre întunericul și patimile sufletului, despre harul curățitor și luminător, despre răpirea minții și vederea luminii necreate. Învățătura și trăirea lui isihastă leagă pe asceții cei vechi de învățătura Sfântului Grigorie Palama, a Sfântului Nicodim Aghioritul și cu toți Părinții aghioriți, pe care i‑a aflat atunci că se nevoiau în vatra Muntelui Athos. 
Cuviosul este un autentic mărturisitor al tra­diției ascetice trezvitoare, pe care a transmis‑o prin învățătura și trăirea lui părinților contemporani ai Sfântului Munte. Prin fiii și nepoții lui duhovnicești această învățătură a ajuns până la marginile lumii și foarte mulți laici iubesc să se nevoiască în această tradiție ascetică pe cât le este cu putință. 
Starețul este considerat un experimentat și neasemuit îndrumător în rugăciunea minții și de neegalat în generația de astăzi în ceea ce privește zăvorârea minții. Considerăm cu smerenie că aceasta este cea mai mare taină și excepționala reușită a Cuviosului Iosif Isihastul, constituind elementul particular al personalității sale.
Zăvorârea aceasta a minții în adâncul inimii lui, care dura până la șase ore, i‑a dat posibilitatea să se miște cu ușurință în aceste două vederi: să vadă adâncul inimii sale prin lumina minții proprii, să se liniștească acolo fără să cerceteze vreun înțeles și de acolo să fie răpită mintea lui la vederea luminii necreate și la vederi dumnezeiești, prin care harul îl înștiința despre diferite teme. 

Aceste două vederi ale fericitului Cuvios Iosif vom încerca să le dezvoltăm; totodată ne vom referi la aceleași trăiri avute și de alți cuvioși părinți, ca să demonstrăm că Iosif Isihastul era un continuator al întregii predanii monastice. 
După cum este cunoscut, când mintea se miș­că în aceste două stări omul se cutremură și iz­bucnește în lacrimi. Viața părintelui nostru Iosif era o viață a durerii cu lacrimi, dar și a bucuriei și veseliei. Cu batista pe care‑o avea la piept își ștergea lacrimile. Fericitul Cuvios Efrem Katunachiotul consideră o mare pagubă faptul că s-a pierdut batista Cuviosului Iosif Isihastul.”

Sfânta Mănăstire a Caracalului din Sfântul Munte
17 ianuarie 2005, la prăznuirea Sfântului Antonie cel Mare
Cu nevrednica mână a monahului Marcel.

Prefață

Îmi doresc ca această carte să vină în completarea celor de dinainte, astăzi fiind probabil sute sau chiar mii. Să contribuie măcar prin câteva tușe de culoare la redarea deplină a tabloului persecuțiilor regimului comunist.

După 1989, abia scăpați din ghearele regimului opresiv, ceaușist, credeam eminamente că totul se va schimba. Că vom intra abrupt întrun soi de normalitate și de „democrație de tip occidental”, la care, desigur, râvneam. Că vom putea imediat să eliberăm fără reținere orice adevăr secretizat și obscurizat până atunci de comuniști, mai exact de Securitate, descătușândune de tenebrele fricii și de umbrele trecutului. Tache Rodas a împărtășit același crez alături de milioane de români, însă aveam să fim cu toții dezamăgiți. 

Bădia, din fibră tare, grecoromână, nu a renunțat, iar dezvăluirea adevărului despre cele suferite de el și de camarazii lui în închisorile comuniste a devenit un țel, o „prioritate zero”. Începuse, pentru toți cei ca el, o nouă luptă, poate la fel de grea. Sistemul neocomunist proaspăt instalat nu permitea accesul la dosarele deținuților și urmăriților politic (situație valabilă în unele cazuri și astăzi, după 30 de ani). Istoricii nici dacă ar fi vrut nu ar fi putut să se aplece asupra unor astfel de subiecte „tabu”, ca să nu spun că nu se știa despre aceste atrocități – de vreme ce nu exista acces la informații. Cei care se opuneau expunerii adevărului făceau eforturi susținute pentru împiedicarea apariției sub diverse forme a acestor negre fapte ale istoriei recente. Nume consacrate din „noua politică” românească ar fi fost expuse riscurilor de rigoare. 

Chiar dacă pentru libertate (fără ca măcar să se fi răcit sângele curs la „Re­vo­luția confiscată” din decembrie 1989) au mai avut loc proteste masive, înăbușite la începutul anilor ’90 în Piața Universității, lucrurile erau în continuare ținute eficient sub control de regimul neocomunist, iliescian – un sistem foarte bine organizat, care își afla corespondența în vechile structuri de control politic. Res­tul? Doar o simulare a democrației de tip „nu ne vindem țara”. 

Însă nu după mult timp de la aceste tragice evenimente a început să apară un fenomen extrem de greu de controlat de către cei interesați în ascunderea adevărului. Acela că înșiși prigoniții comunismului au început să scrie și să publice câte un volum, fie prin intermediul unor edituri metamorfozate peste noapte, fie prin edituri nou înființate, unele obscure sau aflate în provincie ori chiar în afara țării. Ca prin minune parcă, sacul peticit al comunismului începea să răsufle pe toate laturile. Așa au apărut pentru prima dată volume precum: Fenomenul Pitești – Virgil Ierunca (1990 – Humanitas); Mărturisiri din întuneric – Gheor­ghe Bâgu (1993 – Editura Tehnică); Mărturisiri din mlaștina disperării, prima ediție – Dumitru Gh. Bordeianu (1995 – Editura Gama); Închisoarea noastră cea de toate zilele, 3 vol. – Ion Ioanid (19911992 – Editura Albatros); Din împărăția morții – Gabriel Bălănescu (1994 – Editura Gordian – Timișoara); Rugațivă pentru fratele Alexandru – Constantin Noica (1990 – Editura Humanitas); Prigoana – documente ale procesului Noica, Pillat, Steinhardt, Paleo­logu etc. (1996 – Editura Vremea); Preambul pentru camera de tortură – Nicolae Călinescu (1994 – Editura Marineasa); Dăruit cu suferință – Alexandru Salcă (1998 – Editura Transilvania Expres – Brașov); Tragedia Pitești – Costin Merișca (1997 – Editura Institutului European); Pitești – la Buchenwald se murea mai ușor – Dumitru Bacu (1991 – Editura Atlantida); Demascarea – G. Dumitrescu (1996 – Jon Dumitru – Verlag & Mediana Edit), iar lista poa­te continua cu un număr impresionant de cărți mărturisitoare din anii ’90, care aduceau în fața publicului lucruri greu de imaginat că sar fi putut întâmpla. Și totuși, da, sau întâmplat! 

Bădia Tache, însă, a avut calea lui de a mărturisi. O altfel de mărturisire, mai puțin prin scris. Poate și considerând, din modestiai caracteristică, că nu el trebuie să scrie despre el. A povestit totuși unor jurnaliști, istorici, confrații cu îndrăzneală spre condei, despre traumatizantele fapte petrecute. În plus, a punctat suferința lui și a camarazilor prin comemorări și evenimente la care era mereu prezent, dânduși uneori ultimii bani pentru a contribui la ridicarea unor monumente mărturisitoare: spre neuitarea celor care din dragoste de Dumnezeu, neam și țară, au pierit de frig, epuizare fizică, foamete, sub bătăi și torturi. Aceste locuri sunt astăzi blagoslovite cu sângele vărsat al unor sfinți. Și se cuvenea ca ele să fie cât mai vizibile. Bădia Tache credea cu tărie că astfel generațiile viitoare își vor aminti jertfele noilor eroi martiri din temnițele și lagărele comuniste: „Mă manifest oriunde: mă duc şi măntâlnesc la Aiud, măntâlnesc la Gherla, ooo, frumos de tot; la Piteşti... Aicea la Târgşor venim o zi întreagă, nentâlnim cu toții. Noi am renunțat la viață pentru țară, noi nu am furat! Am furat de la noi pentru țară...”.

La originea descrierilor din această carte despre viața și faptele trăite de Constantin (Tache) Rodas se găsesc: informații deja publicate, relatări ale bădiei sau doamnei Matilda înregistrate personal, informații aflate în dosarele Securității, studiate în baza unei acreditări de cercetător C.N.S.A.S. și mărturii în premieră ale unor terțe persoane, de fiecare dată sursele fiind precizate în notele de ­subsol. 

Autorul

https://www.librariasophia.ro/biografii-marturii/tache-rodas-omul-care-a-invins-comunismul-1-14908.html

Amy Le Feuvre

Micul Teddy este fiul unui erou de război, și păstrează cu multă mândrie un nasture – singurul rămas – de pe vestonul tatălui său. Cea mai mare dorință a sa este să devină soldat în armata regală, dar, cu îndrumările înțelepte ale familiei și ale preo­tului, care știu să călăuzească sentimentul religios al copilului, Teddy descoperă un frumos adevăr: dacă pentru a se înrola în armată trebuie să atingă vârsta maturității, în schimb oricine poate lupta încă din copilărie pentru principiile morale propovăduite de Evanghelie.
Iată o cărticică încântătoare, și nu numai pentru copii, care aduce în atenția cititorilor din România numele scriitoarei britanice Amy (Amelia Sophia) Le Feuvre (1861-1929), autoare a numeroase vo­lume dedicate tinerilor, în care povestirea se îm­ple­tește întotdeauna cu frumoase principii creștine.

Confruntarea

Era înconjurat de o ceată de băieți din sat; stătea în capul gol sub soarele arzător, cu o claie de păr buclat, auriu, destul de des ca să‑l apere de căldură, dar mult prea absorbit de povestire ca să mai dea atenție zăpușelii.
Era un puști zvelt, subțirel, cu trăsături frumoase și cu ochi albaștri care când scânteiau de însuflețire, când căpătau o expresie visătoare, îngândurată. Acum străluceau cu vioiciune și tot trupul îi fremăta de entuziasm. Cu capul pe spate, vorbind și gesticulând cu mâinile și cu picioarele, își captivase micii ascultători, care îi urmăreau povestirea cu gura căscată și cu ochii mari.

Răsucea un nasture mare de alamă cusut la vedere pe vestuță, și tocmai despre acest nasture era povestea.

– Și atunci, tata s‑a repezit înainte – „Haideți, soldați; să salvăm steagul!” Și ei au strigat cu toții „Uraa!” și s‑au avântat după el. Gloanțele zburau în jur, obuzele de tun șuierau, săbiile scânteiau lovind în stânga și în dreapta, iar inamicii se năpusteau spre ei cu fețele roșii ca focul, scrâșnind din dinți. Tatăl meu a tras sabia din teacă – și nimeni, nimeni nu‑i putea ține piept! Tăia și spinteca, brațe, picioare și capete se rostogoleau retezate, cât ai clipi din ochi, unul după altul! Și‑a croit drum până la steag și, cu un strigăt, și‑a înfipt sabia drept în pieptul unui inamic care capturase drapelul! Dușmanul a căzut mort pe loc. Tatăl meu a apucat steagul și a privit în jur. Rămăsese singur! Ceilalți soldați fuseseră cu toții împinși în retragere. Dar credeți că s‑a speriat? Nici vorbă; a strigat din răsputeri „Uraa!”, și‑a ridicat sabia și și‑a croit drum înapoi, cu dușmanii pe urmele lui. Era o luptă pe viață și pe moarte, iar el a mers cu spatele tot timpul; doar nu era să se întoarcă cu spatele la inamic! Așa a luptat, tot strigând „Uraa!” până ce a ajuns înapoi în liniile alor lui, și după aceea s‑a prezentat la colonel ca să raporteze. A salutat, a spus: „Căpitanul a căzut, domnule, dar eu am salvat steagul!” și apoi a căzut mort și el la picioarele colonelului, cu sângele țâșnind din inimă pe veston și peste nasturele acesta!

Micul orator coborî tonul până la o șoaptă tragică, dar apoi ridică vocea din nou și adăugă ­triumfător:
– Treizeci de gloanțe și șase lovituri de sabie au străpuns trupul tatălui meu! Un astfel de soldat a fost!

– Ce să zic! murmură un mic sceptic din ceata ascultătorilor. Data trecută erau douăzeci de gloanțe. De ce nu zici cincizeci, Teddy?!

– Și asta e povestea nasturelui meu, încheie băiatul, ignorând cu dispreț observația.

– Tatăl tău avea doar un singur nasture la veston?

Glasul care întrebase suna neobișnuit, și băieții se întoarseră cu toții, întâlnind privirea curioasă a unei mici domnișoare, destul de rotunjoară, care se apropiase neobservată de grupul lor. Nu era îmbrăcată ca o fetiță oarecare din sat, ci purta un costum marinăresc din pânză groasă, cu pălărie mare asortată, dată pe spate și descoperind o coamă de păr negru, lăsat liber. Era bondoacă, micuță și cu obrajii roz, cu ochi căprui mărginiți de gene lungi și negre, care‑l priveau drept în față pe Teddy cu o anumită sfidare și derâdere.

Luat prin surprindere, Teddy se arătă totuși la înălțimea situației.
– Un singur nasture! spuse el apăsat; vestonul i‑a fost trimis mamei cu ultimul nasture rămas pe el; și dacă tu – aici se întoarse aprig către mica provocatoare –, dacă ai fi trecut și tu printr‑o bătălie atât de sângeroasă și ai fi ucis atâția ina­mici, atunci ai fi explodat și ți‑ai fi pierdut toți nasturii și nu ți‑ar mai fi rămas nici măcar unul, cum a avut tata!

Băieții aplaudară, dar mica domnișoară nu se lăsa intimidată.
– Povestea asta zici că e adevărată? întrebă ea, pe un ton sever.

– Bineînțeles că e adevărată! strigară băieții indignați într‑un glas.

– Atunci îți spun că eu nu cred nici un cuvânt din ce‑ai zis!

Și se întoarse pe călcâie, cu buzele strânse cu hotărâre, după ce semănase furie și resentimente în sufletele băieților.

– Cine e? întrebă Teddy, obosit și surescitat din cauza discursului, trântindu‑se pe iarbă ca să se odihnească.

Îi răspunse unul dintre băieții mai mari:
– Am văzut‑o ieri, venea din oraș cu o mașină, le‑a lăsat la moș Sol la barieră – era cu maică‑sa, cred. Aveau două boccele, o cutie și o colivie cu un papagal. Le‑am văzut bine, că mergeam cu bicicleta chiar în spatele lor, și femeia i‑a zis lui Sol „tată”, așa că asta mică trebuie să fie ­nepoată‑sa!

– Poate că vin din „Merica”, își dădu cu părerea un alt ștrengar, gesticulând cu brațele și cu picioarele. Ca și Polly care vine de peste mare, știți cântecul.

– Nu m‑a crezut, murmură Teddy, mestecând gânditor un fir de iarbă.

– Fetele aduc numai necazuri, mereu! Dacă era băiat, te‑ai fi bătut cu el. Dar eu în locul tău nici nu m‑aș sinchisi de o nimica toată ca ea, Ted.

Teddy se întoarse spre băiatul care vorbise.
– Ba nu, nu puteam să mă bat, Sam, nici dacă era băiat. I‑am promis mamei că nu mă mai bat până nu‑mi dă ea voie. Știți, m‑am bătut de patru ori într‑o singură săptămână și zice că nu mai merge așa. Nu pricep, dacă soldații pot să se lupte, băieții de ce să nu poată?

– Oricum, n‑a mai rămas nici unul cu care să te bați, așa că e în ordine. Și apoi, săptămâna trecută a fost numai vina lui Tom Larken, care i‑a stârnit să încerce să‑ți ia nasturele, și el a plecat de acum în altă parte.

– Da, cred că are și ea dreptate, răspunse Ted­dy încet, rostogolindu‑se pe spate și privind în sus la cerul albastru de deasupra. Nu era chiar adevărat ce am zis despre gloanțe. Cred că au fost șase împușcături și trei răni de sabie. Mereu uit câte au fost când povestesc; dar ea n‑a crezut nici un cuvânt!

Cuviosul Gheorghe Zăvorâtul din Zadonsk

Cuviosul Gheorghe din Zadonsk, vestitul zăvorât contemporan al Sfântului Serafim din Sarov, şi scrierile sale nu pot avea o prezentare mai bună decât mărturia Sfântului Ignatie Briancianinov: „Iată un scriitor duhovnicesc ce i-a lăsat cu mult în urmă pe toţi ceilalţi scriitori duhovniceşti din vremea noastră. Boier, ostaş, a lăsat armele materiale ca să intre în arena luptei duhovniceşti, a petrecut în zăvorâre şaptesprezece ani şi s-a săvârşit din această viaţă la vârsta de patruzeci şi şapte de ani, înlocuind mulţimea anilor prin sporirea duhovnicească. Din condeiul lui curg râuri de har... Scrierile lui au ajuns una dintre cărţile mele de căpătâi... Ele au acelaşi duh şi aceeaşi îndreptare ca scrierile Sfântului Tihon din Zadonsk. Îmi îngădui să spun că au acelaşi duh şi ca păcătoasele mele scrieri... Au mare preţ duhovnicesc, căci au fost scrise cu harul lui Dumnezeu”.

Cartea de faţă oferă cititorului român pentru prima dată o parte a uneia dintre cele mai însemnate opere ale literaturii duhovniceşti ruse, „preaduhovniceşti şi pline”, cum spunea acelaşi Ignatie Briancianinov, „de învăţături foarte mângâietoare”.

Omul trupesc și omul duhovnicesc

Către părintele Iosif

Bucuraţi-vă şi dumneavoastră în Domnul -Iisus Hristos, preacinstite părinte Iosif!

Mulţumindu-vă pentru heretisire, vă scriu următorul cuvânt, crezând lui Dumnezeu: dacă nu veţi fi ca nişte prunci, nu veţi intra întru Împărăţia lui Dumnezeu (v. Mt. 18, 3). Fericiţi cei ce se tem de Domnul!

Sfântul Ioan Gură de Aur rosteşte la bună vre-me cuvânt asupra tuturor păstorilor care nu iau aminte la sine şi nu pasc turma încredinţată lor: „Dintre unii ca aceştia nu cred că este vreun preot care să se mântuiască, ci mulţi sunt cei ce pier.” Această spusă a lui Gură de Aur se întinde asupra oricărui creştin, din orice tagmă, ce nu se îngrijeşte de mântuirea sa.

Oare nu Domnul te-a ales, preote al lui Dumnezeu, ca să-I slujeşti fără abatere? Iar mângâiere, şi odihnă, şi mare plată i-au fost făgăduite slujitorului lui Dumnezeu nu aici, ci dincolo, unde este negrăita sărbătoare a celor ce prăznuiesc şi bucuria cea nesfârşită, pe când aici şi cei neputincioşi au de dus multe osteneli şi de pătimit pentru numele lui Hristos şi pentru mântuirea multora. Nu cu semeaţă cugetare şi cu nădăjduire în sine se împlinesc poruncile Domnului, ci de către cei smerit cugetători, care se defaimă pe sineşi ascultând cu osârdie cuvântul lui -Dumnezeu.

Omul se numeşte (şi e) trupesc nu fiindcă poartă trup şi îndură patimi, ci fiindcă cele trupeşti şi pământeşti cugetă şi întru patimile sale binevoieşte – iar cine cugetă altminteri este dat în vileag în chip vădit ca mincinos de învăţătura lui Hristos.

De ce omul renăscut duhovniceşte prin Sfântul Botez întru numele Sfintei Treimi se întoarce cu cugetul său la cele de mai înainte, ca şi cum n-ar fi fost renăscut? Aceasta i-o insuflă vrăjmaşul cel viclean, ca să răpească sufletul prin smerenia cea mincinoasă şi să-l piardă cu necredinţa.

Întrarmaţi-vă cu sabia cea de amândouă părţile ascuţită a cuvântului lui Dumnezeu, preacinstite părinte Iosif!

Cel care cere sfintele dumneavoastră rugăciuni, netrebnicul rob Gheorghe, mult greşitul.

P.S. V-aţi înşelat fără doar şi poate în adresare: acum vedeţi că nu sunt doar greşit (păcătos), ci mult greşit. Voiesc să vă împărtăşesc cuvânt, cu plăcere, şi despre aceasta: trebuie să ne amintim de Cel ce ridică păcatele lumii şi l-a îndreptăţit pe vameşul care s-a smerit. Iar cine se crede fără de păcat, mincinos este, dar cel care-l numeşte păcătos pe altul judecător este: or, judecata nu e încredinţată celor ce sunt ei înşişi sub judecată. Luaţi seama la primejdie; Apostolul ne îndeamnă să cugetăm duhovniceşte şi să umblăm cu credinţă, iar nu trupeşte şi privind aşa cum ne îndeamnă înşelarea acestei lumi.

Nici un gând nu trebuie primit fără cercetare şi fără dreapta socotinţă cea sănătoasă. Domnul să vă întărească spre mântuirea turmei care paşte în păşunea Lui!

Cu smerenie mă plec, părinte: iertaţi-l pe Gheor-ghe cel în tot chipul şi în toate mult greşit. Domnul să vă arate mila Sa!

Calea Împărăției și calea beznei

Către preotul Vasilie Koroleveţkii

Hristos a înviat! Fii sănătos, iubite frate în Domnul! Cauţi să auzi ceva spre folosul sufletului tău de la mine, păcătosul. Cei ce caută cu credinţă şi cu răbdare află: căutaţi, şi veţi afla, spune Domnul; bateţi, şi se va deschide vouă; cereţi, şi se va da vouă (Lc. 11, 9).

Doamne, luminează întunericul meu, ca să vestesc fratelui meu, întru lumina Ta, cele de folos!

Fie ţie după credinţa ta, iubite frate! Întotdea-una stau în faţa noastră două căi veşnice: prima duce pe tărâmul locuitorilor Raiului, care împărăţesc în Domnul; cea de-a doua duce pe tărâmul beznei de nepătruns, unde sunt muncile nesfârşite şi arsura nesuferită a focului gheenei.

Calea dintâi este strâmtă şi mult necăjită; pe ea merg oamenii care fac placul lui Dumnezeu, care sunt prigoniţi de lume, care s-au urât pe ei înşişi, care urmează în pătimiri lui Iisus Hristos şi rabdă până la capăt tot felul de năpaste de la diavol şi de la oamenii cei răi.

Pe a doua cale merg oamenii care iubesc lumea şi tot ce cinsteşte şi iubeşte ea: aceştia nu vor să rabde nimic, trăiesc după cugetele lor, după poftele lor, şi caută să aibă lărgime în toate plăcerile; poruncile lui Hristos nu le împlinesc şi în toate urmează socotinţei lor, în închipuiri îngâmfate şi în trufie. Aceşti potrivnici ai blândeţei şi ai smereniei sunt supuşi cu voia lor tărâmului satanicesc şi, stăpâniţi de duhul diavolesc, nu-şi simt păcatele şi nu se gândesc că vor fi chinuiţi în veci, fiindcă nu iau aminte la cuvântul lui Dumnezeu, care este nestrămutat: cum s-a zis, aşa o să fie. S-a zis: voi răsplăti fiecăruia după faptele lui (Ps. 61, 11), şi negreşit se va răsplăti. Iată, iubitul meu frate, ce ni se propune mie şi ţie şi tuturor: „Mântuiţi-vă!” Roagă-te şi pentru mine, ca să fim împreună în Împărăţia lui Dumnezeu şi să slăvim Preasfânta Treime, pe Unul Dumnezeu, în veci.

Gheorghe, păcătosul ce se căieşte.

Către un frate, din scrisorile
Sfântului Tihon din Zadonsk

La întrebarea: „Unde este mai îndemânos să trăiesc pentru mântuire?” îţi răspund, cinstite în Hristos frate, cu vorbele Preasfinţitului Tihon!

„Îmi ceri răspuns despre un lucru al cărui sfârşit e necunoscut. Eu, socotind neputinţa omenească şi cursele dracilor, care adesea sub înfăţişarea binelui ne îmbie cu cele rele, ca şi cu o otravă cu gust de miere, nu pot să îţi dau sfat despre lucruri necunoscute, ca nu cumva pe urmă şi ţie să ţi se întâmple vreo potrivnicie, şi eu să mă întristez din această pricină. Mai bine să prevezi totul dinainte şi să taci decât să dai sfat şi pe urmă să-ţi pară rău.

În casa părinţilor tăi ar fi cu primejdie, pentru pricina ştiută, pe când în orice mănăstire tu, om cu frică de Dumnezeu, care cauţi mântuirea, te gândeşti întotdeauna la munca cea veşnică şi la viaţa cea viitoare şi iei aminte la sineţi întru tăcere, te vei afla neprimejduit – şi ştiu că mai bine este ca cel ce vrea să se mântuiască să se depărteze de părinţi şi de rudenii. Un singur lucru să ştii: că nu puţină plictiseală vei avea în mănăstire când vei pleca din lume departe. Drept aceea, va trebui să rabzi şi să-ţi calci pe inimă. Iar de satana şi de oamenii răi nu vei scăpa nicăieri, oriunde te-ai duce. Precum urmează umbra trupului atunci când soarele luminează, aşa urmează prigoana şi ura oamenilor răi celui ce-L caută pe Dumnezeu.

Mie îmi pare că mai bine este să te laşi în voia lui Dumnezeu şi să mergi în oricare mănăstire, numai în casa părintească să nu rămâi, şi în mănăstirea aceea să te întăreşti neclintit, chiar de-ţi va fi urât, iar în plictiseală să te mângâi cu aceea că moartea va curma toate cele pământeşti, că veşnica dulceaţă, bucurie şi slavă îl vor întâmpina în curând pe cel ce se nevoieşte; să te rogi adesea lui Dumnezeu, să ceri de la El ajutor, să te osteneşti şi să nu rămâi în nelucrare nici o clipă. Atunci, urâtul va trece.

Domnul să îndrepteze viaţa ta. Mântuieşte-te, şi pe mine, păcătosul, pomeneşte-mă. Al tău voitor de bine, Tihon episcopul.”

Prin aceasta slujeşte spre folosul celui ce a cerut netrebnicul rob, mult greşitul Gheorghe.

Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu‑Vlas

Cuviosul Gheorghe Zăvorâtul din Zadonsk

Cuviosul Gheorghe din Zadonsk, vestitul zăvorât contemporan al Sfântului Serafim din Sarov, şi scrierile sale nu pot avea o prezentare mai bună decât mărturia Sfântului Ignatie Briancianinov: „Iată un scriitor duhovnicesc ce i-a lăsat cu mult în urmă pe toţi ceilalţi scriitori duhovniceşti din vremea noastră. Boier, ostaş, a lăsat armele materiale ca să intre în arena luptei duhovniceşti, a petrecut în zăvorâre şaptesprezece ani şi s-a săvârşit din această viaţă la vârsta de patruzeci şi şapte de ani, înlocuind mulţimea anilor prin sporirea duhovnicească. Din condeiul lui curg râuri de har... Scrierile lui au ajuns una dintre cărţile mele de căpătâi... Ele au acelaşi duh şi aceeaşi îndreptare ca scrierile Sfântului Tihon din Zadonsk. Îmi îngădui să spun că au acelaşi duh şi ca păcătoasele mele scrieri... Au mare preţ duhovnicesc, căci au fost scrise cu harul lui Dumnezeu”.

Cartea de faţă oferă cititorului român pentru prima dată o parte a uneia dintre cele mai însemnate opere ale literaturii duhovniceşti ruse, „preaduhovniceşti şi pline”, cum spunea acelaşi Ignatie Briancianinov, „de învăţături foarte mângâietoare”.

Omul trupesc și omul duhovnicesc

Către părintele Iosif

Bucuraţi-vă şi dumneavoastră în Domnul -Iisus Hristos, preacinstite părinte Iosif!

Mulţumindu-vă pentru heretisire, vă scriu următorul cuvânt, crezând lui Dumnezeu: dacă nu veţi fi ca nişte prunci, nu veţi intra întru Împărăţia lui Dumnezeu (v. Mt. 18, 3). Fericiţi cei ce se tem de Domnul!

Sfântul Ioan Gură de Aur rosteşte la bună vre-me cuvânt asupra tuturor păstorilor care nu iau aminte la sine şi nu pasc turma încredinţată lor: „Dintre unii ca aceştia nu cred că este vreun preot care să se mântuiască, ci mulţi sunt cei ce pier.” Această spusă a lui Gură de Aur se întinde asupra oricărui creştin, din orice tagmă, ce nu se îngrijeşte de mântuirea sa.

Oare nu Domnul te-a ales, preote al lui Dumnezeu, ca să-I slujeşti fără abatere? Iar mângâiere, şi odihnă, şi mare plată i-au fost făgăduite slujitorului lui Dumnezeu nu aici, ci dincolo, unde este negrăita sărbătoare a celor ce prăznuiesc şi bucuria cea nesfârşită, pe când aici şi cei neputincioşi au de dus multe osteneli şi de pătimit pentru numele lui Hristos şi pentru mântuirea multora. Nu cu semeaţă cugetare şi cu nădăjduire în sine se împlinesc poruncile Domnului, ci de către cei smerit cugetători, care se defaimă pe sineşi ascultând cu osârdie cuvântul lui -Dumnezeu.

Omul se numeşte (şi e) trupesc nu fiindcă poartă trup şi îndură patimi, ci fiindcă cele trupeşti şi pământeşti cugetă şi întru patimile sale binevoieşte – iar cine cugetă altminteri este dat în vileag în chip vădit ca mincinos de învăţătura lui Hristos.

De ce omul renăscut duhovniceşte prin Sfântul Botez întru numele Sfintei Treimi se întoarce cu cugetul său la cele de mai înainte, ca şi cum n-ar fi fost renăscut? Aceasta i-o insuflă vrăjmaşul cel viclean, ca să răpească sufletul prin smerenia cea mincinoasă şi să-l piardă cu necredinţa.

Întrarmaţi-vă cu sabia cea de amândouă părţile ascuţită a cuvântului lui Dumnezeu, preacinstite părinte Iosif!

Cel care cere sfintele dumneavoastră rugăciuni, netrebnicul rob Gheorghe, mult greşitul.

P.S. V-aţi înşelat fără doar şi poate în adresare: acum vedeţi că nu sunt doar greşit (păcătos), ci mult greşit. Voiesc să vă împărtăşesc cuvânt, cu plăcere, şi despre aceasta: trebuie să ne amintim de Cel ce ridică păcatele lumii şi l-a îndreptăţit pe vameşul care s-a smerit. Iar cine se crede fără de păcat, mincinos este, dar cel care-l numeşte păcătos pe altul judecător este: or, judecata nu e încredinţată celor ce sunt ei înşişi sub judecată. Luaţi seama la primejdie; Apostolul ne îndeamnă să cugetăm duhovniceşte şi să umblăm cu credinţă, iar nu trupeşte şi privind aşa cum ne îndeamnă înşelarea acestei lumi.

Nici un gând nu trebuie primit fără cercetare şi fără dreapta socotinţă cea sănătoasă. Domnul să vă întărească spre mântuirea turmei care paşte în păşunea Lui!

Cu smerenie mă plec, părinte: iertaţi-l pe Gheor-ghe cel în tot chipul şi în toate mult greşit. Domnul să vă arate mila Sa!

Calea Împărăției și calea beznei

Către preotul Vasilie Koroleveţkii

Hristos a înviat! Fii sănătos, iubite frate în Domnul! Cauţi să auzi ceva spre folosul sufletului tău de la mine, păcătosul. Cei ce caută cu credinţă şi cu răbdare află: căutaţi, şi veţi afla, spune Domnul; bateţi, şi se va deschide vouă; cereţi, şi se va da vouă (Lc. 11, 9).

Doamne, luminează întunericul meu, ca să vestesc fratelui meu, întru lumina Ta, cele de folos!

Fie ţie după credinţa ta, iubite frate! Întotdea-una stau în faţa noastră două căi veşnice: prima duce pe tărâmul locuitorilor Raiului, care împărăţesc în Domnul; cea de-a doua duce pe tărâmul beznei de nepătruns, unde sunt muncile nesfârşite şi arsura nesuferită a focului gheenei.

Calea dintâi este strâmtă şi mult necăjită; pe ea merg oamenii care fac placul lui Dumnezeu, care sunt prigoniţi de lume, care s-au urât pe ei înşişi, care urmează în pătimiri lui Iisus Hristos şi rabdă până la capăt tot felul de năpaste de la diavol şi de la oamenii cei răi.

Pe a doua cale merg oamenii care iubesc lumea şi tot ce cinsteşte şi iubeşte ea: aceştia nu vor să rabde nimic, trăiesc după cugetele lor, după poftele lor, şi caută să aibă lărgime în toate plăcerile; poruncile lui Hristos nu le împlinesc şi în toate urmează socotinţei lor, în închipuiri îngâmfate şi în trufie. Aceşti potrivnici ai blândeţei şi ai smereniei sunt supuşi cu voia lor tărâmului satanicesc şi, stăpâniţi de duhul diavolesc, nu-şi simt păcatele şi nu se gândesc că vor fi chinuiţi în veci, fiindcă nu iau aminte la cuvântul lui Dumnezeu, care este nestrămutat: cum s-a zis, aşa o să fie. S-a zis: voi răsplăti fiecăruia după faptele lui (Ps. 61, 11), şi negreşit se va răsplăti. Iată, iubitul meu frate, ce ni se propune mie şi ţie şi tuturor: „Mântuiţi-vă!” Roagă-te şi pentru mine, ca să fim împreună în Împărăţia lui Dumnezeu şi să slăvim Preasfânta Treime, pe Unul Dumnezeu, în veci.

Gheorghe, păcătosul ce se căieşte.

Către un frate, din scrisorile
Sfântului Tihon din Zadonsk

La întrebarea: „Unde este mai îndemânos să trăiesc pentru mântuire?” îţi răspund, cinstite în Hristos frate, cu vorbele Preasfinţitului Tihon!

„Îmi ceri răspuns despre un lucru al cărui sfârşit e necunoscut. Eu, socotind neputinţa omenească şi cursele dracilor, care adesea sub înfăţişarea binelui ne îmbie cu cele rele, ca şi cu o otravă cu gust de miere, nu pot să îţi dau sfat despre lucruri necunoscute, ca nu cumva pe urmă şi ţie să ţi se întâmple vreo potrivnicie, şi eu să mă întristez din această pricină. Mai bine să prevezi totul dinainte şi să taci decât să dai sfat şi pe urmă să-ţi pară rău.

În casa părinţilor tăi ar fi cu primejdie, pentru pricina ştiută, pe când în orice mănăstire tu, om cu frică de Dumnezeu, care cauţi mântuirea, te gândeşti întotdeauna la munca cea veşnică şi la viaţa cea viitoare şi iei aminte la sineţi întru tăcere, te vei afla neprimejduit – şi ştiu că mai bine este ca cel ce vrea să se mântuiască să se depărteze de părinţi şi de rudenii. Un singur lucru să ştii: că nu puţină plictiseală vei avea în mănăstire când vei pleca din lume departe. Drept aceea, va trebui să rabzi şi să-ţi calci pe inimă. Iar de satana şi de oamenii răi nu vei scăpa nicăieri, oriunde te-ai duce. Precum urmează umbra trupului atunci când soarele luminează, aşa urmează prigoana şi ura oamenilor răi celui ce-L caută pe Dumnezeu.

Mie îmi pare că mai bine este să te laşi în voia lui Dumnezeu şi să mergi în oricare mănăstire, numai în casa părintească să nu rămâi, şi în mănăstirea aceea să te întăreşti neclintit, chiar de-ţi va fi urât, iar în plictiseală să te mângâi cu aceea că moartea va curma toate cele pământeşti, că veşnica dulceaţă, bucurie şi slavă îl vor întâmpina în curând pe cel ce se nevoieşte; să te rogi adesea lui Dumnezeu, să ceri de la El ajutor, să te osteneşti şi să nu rămâi în nelucrare nici o clipă. Atunci, urâtul va trece.

Domnul să îndrepteze viaţa ta. Mântuieşte-te, şi pe mine, păcătosul, pomeneşte-mă. Al tău voitor de bine, Tihon episcopul.”

Prin aceasta slujeşte spre folosul celui ce a cerut netrebnicul rob, mult greşitul Gheorghe.

Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu‑Vlas

1. Marele Exterminator - Constantin Virgil Gheorghiu

Părăsind Bucureștiul, unde poliția comunistă îl hăituia ca pe o fiară, Traian Roman, un tânăr seminarist, se refugiază la Paris, cu convingerea că de aici înainte se va afla la adăpost de urmăritorii săi – fără a ține seama însă de îndârjirea partidului în a‑și elimina contestatarii. Va fi trimis pe urmele sale însuși Baxan, un exterminator feroce, care ucide prin metode necunoscute chiar și celor din breasla sa.
Un roman dur, dar nicidecum lipsit de imagini poetice – uneori crud, dacă nu atroce, despre „paradisul” colectiv răsăritean.
Universul și temele dragi lui Constantin Virgil Gheorghiu sunt expuse, de această dată, într‑o manieră mult mai neiertătoare, fără vreo concesie. Un fier roșu, s‑ar putea spune, aplicat unui regim roșu. Dragostea pe care o mărturisește României natale îl împinge, astfel, pe autor la o prezentare cât se poate de realistă a martiriului pe care țara sa l‑a suferit după 23 august 1944.

2. Tainele cărții cu șapte peceți. Cateheze la Cartea Apocalipsei - ed. 2

Arhimandritul Athanasie Mytilineos (1927‑2006), starețul Mă­năstirii Ador­mi­rea Maicii Domnului şi Sfântul Dimitrie din Larisa, Grecia, a fost un predicator lu­minat, care s‑a dedicat încă din tinerețe catehizării poporului lui Dumnezeu – slujire pentru care a fost supranumit „Noul Gură de Aur” al Greciei. Omiliile sale se adresează tuturor credincioșilor Bisericii, indiferent de nivelul lor cultural, fiind în același timp simple, profunde și profetice.
Fericitul stareț Athanasie a lăsat Bisericii o moș­te­nire catehetică impresionantă – peste 3000 de catehe­ze și omilii înregistrate audio –, în care a explicat în amănunt căr­ți­le Sfintei Scripturi, de la Facere până la Apocalipsă, fără a ocoli nici o temă importantă din viața contemporană a cre­din­cioșilor și a Bisericii.

„Cartea Apocalipsei arată unitatea întregii creații, văzute și ­nevăzute, pe care păcatul a vrut s‑o spargă. Însă Fiul lui Dumnezeu, care S‑a întrupat, a voit să restaureze această unitate prin integrarea tuturor în Biserică, în Împărăția lui Dumnezeu, unde toate făpturile vor dobândi fericirea lui Dumnezeu. Nu ne rămâne decât numai, «și dacă trăim, și dacă murim», să lăudăm, să mulțumim și să slăvim preasfântul nume al Sfintei Dumnezeiri celei în trei Ipostasuri, în vecii vecilor. Amin.”
(Pr. Athanasie Mytilineos)

3. Sfaturi pentru familia creștină

Această carte cuprinde sfaturi despre problemele familiei ale unor importante personalităţi ale Greciei ortodoxe, cum ar fi arhim. Filothei Faros, arhim. Makarios Griniezakis (­specia­list în ­bioetică şi predicatorul oficial al arhidiocezei Cretei), pr. Vasilios Thermos (specialist în psihiatria şi psihoterapia copilului şi adolescentului, autor a numeroase cărţi de psihoterapie ortodoxă),  pr. Stamatis Skliris (medic, iconar şi specialist de marcă în iconografia bizantină), psihia­trul-psihoterapeut Matthaios Iosafat.
Părinţii de astăzi sunt licenţiaţi, au la activ o sumedenie de reușite profesionale, dar în temele mari ale vieţii au eşuat... Strigăte, certuri, răceală, nesiguranţă, frică, egoism, acreală, iritabilitate, care toate converg în ură şi în răutate. O depărtare ca o prăpastie de mare, de vreme ce unul doarme în salon şi celălalt în dormitor, înfăşuraţi în vinovăţii şi dorinţe. Şi ­copiii? Răniţi în adânc, copiii care peste zi sparg vitrine, beau, se îmbată, se droghează, iar noaptea tremură şi se tem de întuneric. Au nevoie de o luminiţă în cameră pentru a putea adormi, căci candela e stinsă de multă vreme. Copii orfani, cu părinţi în viaţă. Bani care la început s‑au cheltuit pe petreceri, pe excursii, pe vacanţe, pe podoabe, se duc acum pe avocaţi şi pe judecăţi, pe pensii alimentare – şi, lucrul cel mai trist, toate au pornit de la scena clasică copiată din filme: „Nu pot trăi fără tine, te iubesc, viaţa mea...” (Arhim. Andreas Konakos)

Cartea de faţă reprezintă ediţia a doua a volumului Criza familiei, apărut pentru prima dată la Editura Sophia în 2011.

4. Ortodoxie și Catolicitate - John Meyendorff

John Meyendorff (1926-1992) s-a născut la Neuilly, din părinți ruși cu rădăcini germano-bal­ti­ce, emigrați în Franța. Din pricina originii și sta­tu­tu­lui său de emigrant, a resimțit pe propria piele carențele și deșertăciunea naționalismelor în Bi­seri­că.
Astfel că, după ce a urmat înalte studii teologice, filo­lo­gi­ce și istorice, și-a pus viața în slujba unității ortodoxe, mai întâi ca fondator și prim președinte al Syndes­mos (Federația Mon­dia­lă a Miș­că­rilor Ortodoxe de Tineret) între 1956 și 1964, ca preot ortodox (din 1959), profesor de Istorie Bisericească, Patristică și Bizant­ino­logie la mai multe prestigioase universități americane (ocupând funcția de decan al Institutului St. Vladimir din Crestwood, New York, între anii 1984 și 1992), dar mai ales ca teolog, prin lucrările sale pu­­blicate în 13 limbi.
Ortodoxie și catolicitate, una dintre primele cărți ale părintelui, reprezintă o mostră de autentică gân­dire eclesială ortodoxă, ancorată patristic, liberă de resentimente istorice antioccidentale și con­ști­entă de răspunderea universală pe care o im­plică apar­te­nen­­ța la singura Tradiție cu ade­vărat „catolică“.

5. Mica Filocalie athonită contemporană a Rugăciunii lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus potrivit învățăturii marilor duhovnici athoniți ai secolului al XX‑lea - Jean-Claude Larchet

Muntele Athos este şi azi „sipetul Rugăciunii lui Iisus”, şi marii duhovnici ale căror învăţături şi mărturii sunt prezentate în acest volum se află printre cei mai desăvârşiţi moştenitori ai tradiţiei care a transmis-o de-a lungul vremii, dar şi printre cei mai iscusiţi lucrători ai acestei rugăciuni, şi prin urmare cei mai îndreptăţiţi să vorbească despre ea, ca trăitori ai ei. […] Cuvintele lor nu sunt nicidecum teoretice, ci întemeiate pe o experiere lăuntrică, care le conferă o simplitate, o prospeţime şi o forţă pe care nici un studiu istoric şi nici o sinteză abstractă nu le pot avea. (Jean‑Claude Larchet)

6. Despre facerea lumii. Cateheze la Cartea Facerii - Arhimandrit Athanasie Mytilineos

Comentariul arhimandritului Athanasie Mytilineos la Hexaemeron (cartea Facerii) are deosebita calitate de a te face martor al felului minunat în care Dumnezeu a creat lumea, iar aceasta nu scolastic, ci făcându-te să simți adierile creatoare ale Duhului Domnului, recurgând totodată la datele științelor moderne pentru a le pune în valoare des­coperirile sau, dimpotrivă, pentru a le dovedi lipsa de te­meinicie, așa cum se întâmplă în cazul evoluționismului.
Suntem convinși că cititorul va admira arta didactică și metoda limpede de selectare a informațiilor, care nu îngreunează lectura, ca în cazul cărților cercetătorilor contemporani. Din aceste motive, volumul este pe deplin accesibil tuturor celor pasionați de o cunoaștere mai profundă a universului.

„De ce a făcut Dumnezeu lumina? Lumina, ştiţi şi voi, este tot ce poate fi mai frumos! Lumina!... O, lumina, o, lumina…! Gândiţi‑vă ce ar însemna absenţa ei. Ce am avea fără lumină? Nimic. Ar mai fi putut să apară arta, ştiinţa, ni s-ar fi putut descoperi frumuseţea sau orice altceva? Nimic. În lipsa luminii nu mai avem nimic! Toate sunt prin lumină! De ce, aşadar, a făcut Dumnezeu mai întâi lumina? Şi de ce a pornit întreaga creaţie de la lumină, iar materia s‑a format din lumină? Pentru că «Dumnezeu este lumină»”.
arhim. Athanasie Mytilineos

7. Povestiri de sărbători

În lumea noastră adeseori insuportabil de cenuşie, ne izbăveşte lumea de Sus, întrupându‑se în lumină şi frumuseţe. În odăjdii de poveste, tărâmul minunii îşi întinde braţele către cei mai mici cititori, plin de tâlc şi învăţăminte, cu ochii limpezi şi zâmbet cald.
Compa­siunea şi umorul luminos, idealurile creştine şi realitatea brutală a grijilor lumeşti, raza caldă a bunătăţii eroice şi melancolia vremelniciei celor pământeşti se oglindesc în minunatele texte din fondul clasic al literaturii ruse şi universale pe care le puteţi găsi aici.
Cititorului iubitor de frumusețe, bunătate şi emoţie autentică acest buchet de rare flori literare – care îngemănează plăcerea istorisirii şi folosul sufletesc – îi va aduce, fără îndoială, bogăţie sufletească dăinuitoare.

Cartea de față reunește volumele Bucuria sărbătorilor și Lumina din fereastră, apărute la Editura Sophia în 2009.

Pr. Stephen Freeman, Rușinea. Rolul ei în vindecarea sufletească, Sophia, 2025, 215 p.[1]

   Rușinea, cu toate că este o prezență permanentă în vremurile noastre, rămâne de cele mai multe ori ignorată sau greșit înțeleasă. Ea este, într-adevăr, complexă, putând fi descrisă din perspectivă emoțională, socială, religioasă și chiar politică. Dincolo ne faptul că ne intrigă, rușinea ne oferă și cheia înțelegerii multor fenomene recente, precum: sensibilitatea la discursul politic corect, așa-numita generație a „fulgilor de nea”, abordarea legalistă ce își pune amprenta asupra relațiilor interumane care, până nu demult, evoluau în virtutea unor valori comune și a unor comportamente asumate ca firești de marea majoritate în interiorul unei comunități.

            Autorul cărții de față, părintele Stephen Freeman, este un american născut în anii '50, crescut într-o familie neoprotestantă; a descoperit treptat Ortodoxia, convertindu-se la 44 de ani și fiind hirotonit ca preot ortodox un an mai târziu. El ne propune spre reflecție problematica rușinii, argumentând convingător că aceasta reprezintă un tabu și totodată un arbitru al culturii americane, dar este relevantă ca parte a condiției umane, în general;  de-a lungul celor peste 200 de pagini, suntem purtați pe diverse paliere ale mecanismelor și implicațiilor rușinii, ajungând până la miza ei pedagogică în contextul relației dintre om și Dumnezeu.

            Volumul include rezultate ale cercetărilor în psihologie, urmărind polaritatea înnăscut vs. dobândit în cazul rușinii. Aceasta este, potrivit studiilor, o emoție de bază întâlnită în toate culturile și de la vârste foarte mici. Părintele Stephen se apleacă și asupra propriilor experiențe cu cei mici, observând cum aceștia par rușinați (judecând după elementele nonverbale specifice: evitarea contactului vizual, mișcarea bărbiei spre piept, uneori îmbujorarea etc.) în contextul vulnerabilității dacă cineva străin se apropie prea mult. Rușinea poate apărea, așadar, la încălcarea limitei dintre sigur și nesigur. Vulnerabilitatea reprezintă un element esențial în analiza rușinii și poate constitui una dintre explicațiile pentru care, în vremuri de incertitudine radicală, ne confruntăm mai des cu rușinea și încercăm să o gestionăm recurgând la reguli explicite, la rețete de căutare a succesului sau de evitare a eșecului. Incertitudinea este inevitabilă într-o perioadă prelungită a schimbărilor ce se succed tot mai repede și când interacționăm într-un context globalizat, redefinind permanent regulile cooperării.

            Rușinea este analizată și în relație cu alte emoții, nu doar cu teama. Dat fiind caracterul său disociativ (căci rușinea este deseori însoțită de o distanțare), ea se poate transforma fie în ură sau invidie (dacă îi respingem pe cei care ne rușinează), fie în tristețe sau chiar deznădejde (dacă internalizăm critica și ne simțim copleșiți de ea). Foarte interesant și folositor este să conștientizăm că rușinea ne poate semnala (nouă înșine și celor din jur) încălcarea unor limite, devenind un instrument de autocunoaștere și o busolă în relațiile cu ceilalți. Altfel riscăm să ne distanțăm de propriile noastre valori, lăsând caracterul disociativ al rușinii să ne macine până la o fărâmițare lăuntrică de nestăpânit.

            Autorul ne avertizează că putem ajunge atât de înstrăinați de noi înșine, încât să devenim proprii noștri hărțuitori (p. 49). Ne confruntăm, în acest caz, cu rușinea toxică, ce poate să ne domine personalitatea și să înceapă să ne dicteze noua noastră identitate. „Dacă rușinea descrie sentimentele mele față de cel care sunt, atunci diversele noastre eforturi de a ne ascunde pot fi văzute ca niște încercări de a crea o identitate protectoare satisfăcătoare”. (p. 22) Dar cine creează identitățile, care este izvorul identității noastre adevărate și care sunt identitățile iluzorii? Un element cheie al vieții sociale de astăzi îl reprezintă marketingul, care, pentru a ne vinde produse ori servicii, ne îmbie neîncetat cu noi și noi identități. După cum observă autorul, marketingul ne sugerează chiar că ar trebui să ne fie rușine dacă nu ținem pasul cu moda în privința produselor de care ne înconjurăm. În acest context, ne lăsăm definiți prea ușor de o haină, de un telefon sau de o mașină, de o vacanță etc. Reflectând pe marginea cărții, ne putem întreba când și cum s-a instalat în discursul public ideea de „reinventare” permanentă. Și nu doar în cazul vedetelor, precum Madonna, ci și în cazul oamenilor obișnuiți a căror viață nu este supusă cu necesitate luminii reflectoarelor.  Cu toate acestea, noi alegem să vehiculăm tot mai multe fotografii și informații despre noi înșine în mediul online, expunându-ne suplimentar criticilor și chiar rușinii. Paradoxal, inflația voluntară de imagini pe site-urile așa-numite „de socializare” este însoțită de anxietate, depresie și chiar de sinucideri, deși această stare de lucruri ar putea fi evitată, conștientizând că expunerea nedorită este un declanșator clasic al sentimentului tulburător de rușine. Adolescența, ca etapă a vieții, este în general caracterizată de faptul că identitatea este asediată din toate părțile. În plus, se spune că, drept efect al culturii consumiste, ne confruntăm la scară largă cu fenomenul unei adolescențe prelungite, care uneori nu mai ajunge niciodată la maturitate. Așadar, identitatea noastră este luată cu asalt și există riscul să ne pierdem dacă nu înțelegem ce limite avem, ce limite trasăm, dar și care ne este menirea.

            Ca busolă în relațiile cu ceilalți, rușinea ne învață despre propriile limite, iar acest lucru trebuie înțeles în contextul culturii căreia îi aparținem, dar și al gradului de apropiere al fiecărei relații în parte. Fiecare are reguli interne și externe despre ce îngăduie (și pe cine) în preajma sa: „Așa cum simțul tactil ne avertizează în privința căldurii, la fel și rușinea sănătoasă ne avertizează în privința unor pericole emoționale și sociale” (p. 12). Din această perspectivă, descoperim că rușinea nu este doar inevitabilă, ci chiar necesară, ea ajutându-ne să ne cunoaștem, să ajungem la chipul ascuns, la asemănarea cu Dumnezeu la care suntem chemați. Grăitoare este metafora prin care autorul ne transmite cum anume să ne raportăm la relațiile cu ceilalți:

În dialogurile mele cu adolescenții, am recurs adesea la imaginea templului lăuntric pentru  a-i ajuta să înțeleagă învățăturile Bisericii privind viața intimă. Există și un pronaos al sufletului, un pridvor al eului nostru. Această parte publică a vieții noastre reprezintă chipul pe care vrem să îl arătăm lumii. (...) Doar câțiva dintre oamenii pe care îi cunoaștem în aceste împrejurări se vor număra printre cei a căror prietenie o căutăm, poftindu-i înăuntru sau în naosul sufletului nostru. Această invitație o facem pentru cei în care avem încredere că ne prețuiesc, că respectă onoarea care li s-a făcut și înțeleg bine că ei sunt musafiri în acest loc lăuntric.

Va exista și „Sfânta Sfintelor”, adică intimitatea noastră cea mai profundă și mai delicată. Într-o parte a acelui loc o poftim pe ființa cea mai apropiată dintre toate, adică pe cea cu care ne împărțim viața (soțul sau soția). Biserica ocrotește această relație cu reguli și norme, însă nu dintr-o fascinație pentru o moralitate legalistă. Ci ea încearcă să ocrotească profunzimea sufletului nostru. (p. 33)

Autorul formulează o serie de întrebări ale căror răspunsuri le urmărește cu tenacitate în sinteza consistentă pe care o face asupra temei rușinii: „Oare Dumnezeu a creat rușinea? Credința noastră ne cere să avem rușine? Ce loc ocupă rușinea în viața și lucrarea lui Hristos? Cum să discutăm despre rușine în așa fel, încât să fie în prelungirea învățăturii ortodoxe? Care este rolul rușinii în viața fiecăruia? (p. 11). El ne propune drept principiu călăuzitor ca „oricare ar fi locul pe care îl are rușinea în viața noastră, [să fie] un fenomen care trebuie înțeles în armonie cu dragostea lui Dumnezeu pentru om”.

            Cartea de față reușește să construiască un fond comun de cunoștințe cu un public variat, raportându-se la filme documentare și artistice recente, la literatură și presă, dar și la scrierile Sfinților Părinți și chiar prin multe destăinuiri din experiența de viață a autorului. Ea ne prilejuiește o serie de reflecții și ne face să conștientizăm ce soluții există la dificultăți cu care, în virtutea condiției umane, dar și a vremurilor, ne confruntăm. Textul le este de folos în mod special tinerilor, părinților și dascălilor, căci se apleacă temeinic asupra felului în care cultura media transnațională ne influențează percepțiile despre nuntă și căsătorie, despre spovedanie (aceste Sfinte Taine jucând un rol crucial în educarea rușinii sănătoase), oferindu-ne, totodată, perspectiva creștin-ortodoxă asupra acestora. Altfel, urmările percepțiilor deformate pot fi dureroase și greu de îndreptat, de aceea ne este de folos să descoperim în ce sens suntem unici, în ce sens ne putem desăvârși, în ce sens putem fi liberi, în ce sens putem fi fericiți.

[1]          Fr. Stephen Freeman, Face to Face: Knowing God beyond Our Shame, Ancient Faith Publishing, Chesterton, USA, 2023.

                                                                                                            Diana Stănciulescu

„Vineri, 4 august

Merg la portul de la Stavronichita şi iau caicul spre Marea Lavră.

După o jumătate de oră de mers pe jos, ajung la schitul cenobitic românesc de la Prodromu, care este închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Este de fapt o mică mănăstire, diferită prin forma sa de celelalte mănăstiri athonite.

În clădirile aproape goale, îl întâlnesc pe părintele Petroniu (Tănase), care vorbeşte perfect franceza. S‑a născut în 1914, are aşadar 64 de ani. S‑a călugărit la mănăstirea Neamţ, a vieţuit trei ani la mănăstirea Antim, apoi şapte ani la mănăstirea Slatina şi, în fine, din 1964 până în acest an, la mănăstirea Sihăstria, unde s‑a aflat sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Cleopa. A venit în Sfântul Munte pe 2 martie, însoţit de doi monahi tineri, ieromonahul Atanasie şi monahul Prodromos, cu scopul de a reînvia viaţa monahală a schitului. Mai erau încă doisprezece monahi în schit, dar toţi înaintaţi în vârstă şi aflaţi în mare sărăcie. Clădirile sunt ruinate. Părintele Petroniu nădăjduieşte să le repare încet‑încet şi‑mi spune că vor veni şi alţi monahi din România.

Este ora mesei. Suntem patru la trapeză: el, eu, unul dintre tinerii monahi care serveşte masa, iar altul care citeşte din scrieri duhovniceşti. Este aici un început, chiar dacă modest, de viaţă nouă.

Sâmbătă, 5 august

Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, Liturghia, slujba parastasului.

Am, apoi, o lungă convorbire cu părintele Petroniu, care îmi poate consacra mult din timpul său, pentru că sunt singurul pelerin în această perioadă; oricum, acest schit, situat departe şi aproape abandonat, nu are decât puţini vizitatori, şi nici un pelerin din România, care este zăvorâtă de regimul comunist.

Părintele Petroniu îmi vorbeşte despre spiritualitatea românească. Îmi spune cât de înrădăcinată este în popor şi cât de răspândită este acolo Rugăciunea lui Iisus. Îmi spune că niciodată ideologia materialistă atee a comunismului nu va putea ajunge la popor, care, din vechime, este foarte credincios.

„Poporul român, poporul de rând, chiar analfabet, pentru că limba liturgică este cea vorbită, are o extraordinară cultură şi instruire duhovnicească, dobândite prin simplul fapt că ia parte la toate slujbele Bisericii.

Oamenii simpli se predau cu totul, cu toate puterile, lui Dumnezeu, urmând cu stăruinţă poruncile Sale, ca să se curăţe de patimi şi să primească astfel Sfântul Duh, şi au primit prin Duhul o cunoaştere mai presus de om, care îi face să cunoască adâncurile teologiei.”

„Viaţa monahilor în acest schit ruinat pare a fi una de rând. Dar, de fapt, schitul acesta ruinat nu le este o piedică, pentru că îşi rânduiesc aici viaţa duhovnicească, iar această viaţă, care pare de rând şi obişnuită din afară, este în realitate foarte bogată şi minunată. Monahul, prin dobândirea Sfântului Duh, cunoaşte raţiunile tuturor lucrurilor, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru că astfel vede fiecare lucru în profunzimea lui, cu ochi înnoiţi. Dacă viaţa din afară este săracă, viaţa lăuntrică, în schimb, se face astfel tot mai bogată.”

„Biserica Ortodoxă posedă plenitudinea adevărului şi reprezintă viaţa conformă cu Evanghelia şi Tradiţia. Catolicismul şi protestantismul, în raport cu ea, sunt deviaţii, dar lucrul acesta nu trebuie să ne facă să‑i privim pe catolici şi pe protestanţi ca pe nişte vrăjmaşi; ar fi cu totul contrar învăţăturii evanghelice.”

„Tradiţia filocalică este foarte veche în România; se vorbeşte despre ea în cele mai vechi manuscrise, în vreme ce textele care se referă la organizarea cenobitică sunt compuse sau traduse recent. Asta înseamnă că modul de vieţuire al vechilor monahi români era rugăciunea isihastă. Tradiţia filocalică românească foloseşte pentru Rugăciunea lui Iisus formula lungă: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!» Cei care folosesc formula scurtă: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!», se raportează la cuvintele Apostolului Pavel: «Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea [...] decât zeci de mii de cuvinte într‑altă limbă» (această formulă scurtă are, în greacă, într‑adevăr cinci cuvinte). Potrivit multor Părinţi, această frază a Apostolului Pavel este o referinţă implicită la Rugăciunea lui Iisus şi este semn că el însuşi avea această rugăciune. Mulţi Părinţi afirmă că Rugăciunea lui Iisus urcă până în vremurile apostolice şi era o practică a apostolilor.

Dar faptul că formula folosită este lungă sau scurtă nu are importanţă; importantă este starea sufletului în vremea rugăciunii. Aceasta trebuie să fie o stare de smerenie şi de căinţă. Constă în recunoaşterea înaintea lui Dumnezeu a nevolniciei noastre, a neputinţei de a face ceva bun prin noi înşine, potrivit cuvântului lui Hristos: «Fără Mine nu puteţi face nimic.» Căci tot ce are omul bun în el vine de la Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Această stare este o chemare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic. Rugându‑se, omul se cuvine să aibă simţirea unui prunc slab care cere ajutor de la tatăl sau de la mama sa. Omul, faţă de Dumnezeu, trebuie să se simtă ca o furnică sau ca un vierme, cum spun mulţi dintre Părinţi, între care Sfântul Isaac Sirul. S‑ar putea spune: cum e furnica faţă de om, dar comparaţia aceasta nu este potrivită, pentru că Dumnezeu este infinit mai mare decât un om. Omul trebuie să se recunoască pe sine a fi sărman şi păcătos. Ca vameşul. Doar cu o astfel de simţire se poate omul mântui. Şi noi ştim că toţi cei care s‑au mântuit, s‑au mântuit printr‑o astfel de aşezare a sufletului: toţi sfinţii, dar, aşa cum vedem din Evanghelie, tot aşa şi vameşul, fiul rătăcitor, tâlharul cel binecredincios. Un singur cuvânt, însă rostit în acest duh, a fost de ajuns ca să se mântuiască. Părintele Cleopa, în sfaturile sale, insistă asupra acestui duh de căinţă pe care trebuie să îl aibă omul la rugăciune. La polul opus este mândria, prin care omul îşi aduce sieşi propria osândă. Mândria este opusul duhului creştin. Este un duh diabolic. Duhul curat creştin este cel al smereniei.”

Îl întreb pe părintele Petroniu: Ce este rugăciunea cu inima? Îmi răspunde că „aceasta înseamnă a te ruga cu toate simţămintele îndreptate către Dumnezeu. În om sunt două centre: creierul, sediu al minţii, şi inima, sediu al simţămintelor. A te ruga cu inima înseamnă a te ruga fiinţial. Este o lucrare greu de împlinit, la început nu se săvârşeşte decât în parte, şi numai stăruind tot mereu în rugăciune, încet‑încet cu căinţă şi smerenie, poate ajunge omul s‑o săvârşească deplin”.

„Rugăciunea şi viaţa duhovnicească nu pot fi privite ca de sine stătătoare: omul trăieşte într‑un întreg context cosmic şi trebuie să ţină seama de trupul său, de mediul său natural, de hrana pe care o consumă şi altele de acest fel.

Omul duhovnicesc nu mai priveşte natura şi în general făpturile la fel ca ceilalţi oameni, pentru că el le sesizează însemnătatea, rostul şi unitatea lor dumnezeiască. Lucrul acesta îl subliniază în mod deosebit Sfântul Maxim Mărturisitorul.”

Părintele Petroniu este un om de mare simplitate, dar foarte cultivat [1]. Şi‑a însuşit în chip desăvârşit tradiţia filocalică, care a rămas foarte vie în România şi a avut numeroşi reprezentanţi remarcabili, între care părintele Cleopa, actualmente unul dintre cei mai cunoscuţi. Părintele Petroniu face adesea referinţă la Sfântul Maxim Mărturisitorul, lucru puţin obişnuit în mediile monahale, pentru că este un autor dificil şi în acea vreme încă insuficient studiat. Dar şi sub acest aspect românii sunt privilegiaţi: cel mai cunoscut teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, a studiat mult gândirea Sfântului Maxim, a tradus şi publicat principalele sale scrieri, contribuind în cea mai mare măsură la cunoaşterea lui. Învăţătura duhovnicească a părintelui Petroniu este deplin tradiţională, în duhul Părinţilor şi foarte echilibrată [2]. Ne putem gândi că prezenţa sa aici nu va întârzia să dea numeroase şi frumoase roade [3]. La amiază, drum obositor de cinci ore de la Prodromu la Katunakia. Regăsesc cu bucuria sihăstria danieliţilor.”

[1] A studiat teologia la Facultatea de teologie din Bucureşti, apoi filosofia. A fost bibliotecarul mănăstirii Antim, apoi, între 1945 și 1947, funcţionar la Cancelaria Sfântului Sinod şi secretarul Patriarhului Nicodim.

[2] Menţionăm aici câteva dintre scrierile părintelui Petroniu: Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, Opere complete, 1, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2020; Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Opere complete, 2, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2021, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Ed. Bizantină, București, 2006; Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, Întâmplări minunate din vremea noastră, Ed. Anastasis, București, 2012 – n. trad.

[3]  La impulsul părintelui Petroniu, schitul Prodromu va fi restaurat, regăsindu‑şi frumuseţea dintâi, şi mulţi monahi români vor veni aici atunci când graniţele României se vor deschide cu totul, după căderea comunismului. Părintele Petroniu va ajunge unul dintre monahii cei mai cunoscuţi şi mai preţuiţi din Sfântul Munte. Va părăsi această lume în 2011, în vârstă de 95 de ani. La adormirea sa, Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, va scrie: „Domnul Dumnezeu a chemat la El una dintre cele mai frumoase flori răsărite în veacul trecut pe pământul românesc”.

Extras din: Jean-Claude Larchet. Athosul și duhovnicii pe care i‑am cunoscut. Însemnări 1974‑2015. Editura Sophia. București; 2023. Pp. 148-153.

Jean‑Claude Larchet

INTRODUCERE

Nu există om care de‑a lungul vieţii sale să nu fi avut de‑a face cu boala. Lucrul acesta este inevitabil legat de condiţia umană. Nici un organism nu este perfect sănătos. Sănătatea nu este niciodată altceva decât un echilibru provizoriu între forţele vieţii şi alte forţe care i se opun, cele dintâi neavând decât o fragilă supremaţie.

Viaţa — scrie profesorul Marcel Sendrail în cartea sa Istoria culturală a bolii^[1] — „este prin esenţă o sfidare provizorie a morţii. Fiecare dintre celulele noastre nu se menţine decât cu preţul unei lupte permanente împotriva forţelor care tind s‑o distrugă. Încă din tinereţe, ţesuturile noastre conţin largi zone de degradare şi uzură; încă de la naştere, sunt înscrise în ele cauzele care le vor grăbi sfârşitul […]. Boala este urzeala continuităţii noastre trupeşti. Chiar sub masca continuităţii, fenomenele biologice depăşesc în fiecare clipă frontierele normalului. Pentru medici, ţine de observaţia curentă faptul că manifestările cu caracter morbid se combină cu faptele vitale cele mai elementare”. Chiar atunci când ne credem deplin sănătoşi, boala se află deja în noi, şi va fi de ajuns să slăbească unul sau altul dintre mijloacele noastre de apărare pentru ca ea să se ivească, într‑o formă sau alta. Şi adeseori, înainte ca noi să fi băgat de seamă, ea a şi produs pagube considerabile.

Toate bolile ne produc suferinţă. Cele mai multe ne fac să suferim deopotrivă fizic şi psihic. Toate sunt prilej de suferinţă spirituală, căci ne relevă, cu cruzime uneori, fragilitatea condiţiei noastre, ne reamintesc faptul că sănătatea şi viaţa biologică nu sunt bunuri pe care le posedăm durabil, că trupul nostru, în această viaţă, este menit să slăbească, să se degradeze şi, în final, să moară.

Din acest punct de vedere, boala ridică o serie de întrebări de care nimeni nu este ferit: De ce? De ce eu? De ce acum? Pentru câtă vreme? Ce va fi cu mine?

Orice boală constituie o interpelare, cu atât mai vie şi mai profundă cu cât ea nu este nici abstractă, nici neîntemeiată, ci se înscrie într‑o experienţă ontologică adeseori sfâşietoare. Foarte adesea, această interpelare este crucială. Căci întotdeauna boala pune în discuţie, mai mult sau mai puţin, fundamentele, cadrul şi formele existenţei noastre, echilibrele dobândite, libera dispoziţie a facultăţilor noastre corporale şi psihice, valorile noastre de referinţă, relaţia noastră cu ceilalţi şi însăşi viaţa noastră, pentru că atunci, în ea, moartea se profilează întotdeauna mai limpede decât în mod obişnuit.

Departe de a fi un fapt care nu priveşte decât trupul nostru, şi numai pentru o vreme, boala constituie, în multe cazuri, o încercare spirituală care angajează întreaga noastră fiinţă şi întreaga noastră devenire.

Şi trebuie, într‑o formă sau alta, să depăşim această încercare, să ne asumăm boala şi diferitele forme de suferinţă care o însoţesc, să găsim soluţii teoretice, dar, de asemenea şi mai cu seamă, practice, la problemele pe care ele ni le pun. Fiecare dintre noi, în cursul existenţei sale, trebuie nu doar să se aştepte la boală şi la suferinţă, ci, atunci când acestea survin, să‑şi continue viaţa şi să‑şi afle, în pofida lor şi prin ele, împlinirea.

Lucrul acesta însă nu este niciodată uşor; căci, îndeobşte, boala ne aruncă într‑o situaţie neobişnuită, în care condiţiile noastre de viaţă sunt modificate, în care relaţiile cu apropiaţii noştri sunt perturbate şi adeseori slăbite printr‑o izolare silnică, în care trebuie să facem faţă deopotrivă durerii, îngrijorării şi descurajării, sau chiar angoasei şi disperării; şi întotdeauna simţim mai mult sau mai puţin că suntem singuri când e vorba de datoria şi puterea de a înfrunta aceste dificultăţi.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, într‑o astfel de situaţie, omul de astăzi este, paradoxal, în multe privinţe mai lipsit de mijloace decât strămoşii săi.

E drept că medicina a atins, în zilele noastre, o foarte înaltă treaptă de cunoaştere ştiinţifică, de capacitate tehnică şi de organizare socială, ceea ce‑i conferă, în planul prevenirii, diagnosticării şi terapeuticii, o mare eficacitate. Multe boli, care altădată făceau mari ravagii, în zilele noastre au dispărut. Astăzi oamenii pot fi vindecaţi rapid de afecţiuni pe care înaintaşii noştri erau nevoiţi să le îndure îndelung sau care erau incurabile. Putem fi uşuraţi de suferinţe odinioară inevitabile. Trebuie însă să recunoaştem că acest progres îşi are limitele şi reversurile sale, datorate, e adevărat, mai puţin medicinei în sine, cât valorilor sau chiar ideologiilor care în unele cazuri stau la baza folosirii şi dezvoltării sale.

Dezvoltarea medicinei într‑o perspectivă pur naturalistă a avut drept consecinţă obiectivarea bolii, transformarea ei din ce în ce mai mult într‑o realitate privită în sine şi de sine, pe un plan pur fiziologic, şi independent de persoana pe care o afectează. În loc de a da îngrijiri persoanelor, mulţi medici tratează astăzi boli sau organe. Faptul acesta, la care s‑a adăugat folosirea de metode de diagnosticare din ce în ce mai mult cantitative şi abstracte şi de mijloace terapeutice din ce în ce mai tehnice, a avut drept primă consecinţă o considerabilă depersonalizare a practicii medicale şi o sporire a neliniştii şi solitudinii bolnavului. În al doilea rând, acest fapt a avut drept efect o deposedare a bolnavului de boala şi de suferinţele sale, reducându‑i astfel mijloacele prin care să le facă faţă. Căci, într‑adevăr, considerând boala şi suferinţele drept realităţi autonome, de natură pur fiziologică şi deci ca unele ce pot fi tratate în mod exclusiv tehnic şi numai în plan corporal, medicina actuală nu‑l ajută pe bolnav să şi le asume, ci, dimpotrivă, îl face să creadă că starea şi viaţa sa se află cu totul în mâinile medicilor, că nu există altă soluţie decât cea medicală pentru diferitele sale dificultăţi, că nu există pentru el alt mod de a‑şi trăi boala şi suferinţele decât aşteptând pasiv de la medicină vindecarea şi uşurarea.

Valorile dominante ale civilizaţiei apusene favorizează, de altfel, o astfel de atitudine. Supravalorizarea vieţii biologice, considerată drept singura formă de viaţă posibilă pentru om, a sănătăţii psiho‑somatice, privită ca posesiune a unui bun ce se rezumă aproape exclusiv la planul material şi pentru care trupul apare ca organul esenţial, teama de tot ceea ce poate pune în pericol reduce sau suprimă această posesiune, refuzul oricărei suferinţe şi ridicarea analgeziei la statutul de valoare a civilizaţiei şi de finalitate socială^[2], teama de moartea biologică, considerată sfârşitul absolut al existenţei, toate acestea îi fac pe -mulţi dintre contemporanii noştri să‑şi aştepte mântuirea de la medicină şi să facă din medic un nou preot al timpurilor moderne^[3], un rege cu drept de viaţă şi de moarte asupra lor, un profet al destinului lor. Toate acestea explică, de asemenea, caracterul aberant al unor practici medicale, biologice şi genetice actuale, care, de altfel, nu corespund — aşa cum se crede adesea — unei dezvoltări naturale a ştiinţei şi a tehnicii, ci ţin de spiritul vremii, se constituie pentru a satisface cerinţele acestuia şi pentru a răspunde la angoasele sale.

Este astăzi mai vie ca oricând speranţa, născută la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, a unei dispariţii totale a bolii şi a suferinţei, într‑o societate netulburată şi restituită sănătăţii sale originare^[4], speranţă legată de credinţa într‑un progres fără limite al ştiinţei şi al tehnicii. Dezvoltarea actuală a geneticii a permis să i se adauge credinţa în posibilitatea ca, prin manipulări adecvate, natura umană să fie purificată de imperfecţiunile sale, şi poate, în final, moartea însăşi să fie biruită.

Aceste atitudini dau mărturie, fără îndoială, de aspiraţii pozitive, profund înrădăcinate în om: aceea de a scăpa de moarte, pe care el o consideră, pe drept cuvânt, ca străină de natura sa profundă, aceea de a depăşi limitele condiţiei sale actuale, aceea de a accede la o formă de viaţă scutită de imperfecţiuni şi în care el s‑ar putea dezvolta fără piedici. Dar nu este, oare, iluzoriu a aştepta de la ştiinţele şi tehnicile medicale şi biologice un răspuns satisfăcător la aceste aspiraţii?

Trebuie să remarcăm, înainte de toate, că dacă numeroase boli au dispărut graţie progresului medicinei, au apărut în locul lor altele^[5]. După ce a putut fi ridicată considerabil în ţările dezvoltate — prin progresul medicinei, dar şi prin ameliorarea generală a condiţiilor de existenţă —, durata medie de viaţă, ea cunoaşte de câţiva ani încoace o cvasistagnare care semnalează limite din ce în ce mai greu de trecut. Fără a mai lua în considerare faptul că „speranţa de viaţă”, măsurată statistic, nu înseamnă nimic pentru fiecare individ în parte, care, ca atare, scapă „legilor” statistice. Fără a ţine seama, iarăşi, de faptul că o mare parte a patologiei şi a mortalităţii este legată în zilele noastre de accidente care sunt prin natura lor imprevizibile şi al căror număr impresionant de victime aminteşte uneori de cel al vechilor epidemii. Cât despre suferinţă, dacă unele tratamente permit astăzi suprimarea sau reducerea eficace a ei, totuşi, când ea este intensă, acestea nu pot decât s‑o diminueze, s‑o modifice sau să desfiinţeze starea de conştienţă a bolnavului şi, deci, să‑i restrângă şi mai mult libertatea. Speranţele omului modern îşi relevă deja, în această privinţă, fragilitatea temeiurilor lor. Mitului care persistă încă, îi răspunde realitatea, trăită zilnic de milioane de oameni, a bolii, a suferinţei şi a morţii, care adeseori erup pe neaşteptate în viaţa lor, „ca furul ce vine noaptea”.

Pe de altă parte, e cazul să recunoaştem că noile tehnici medicale, biologice şi genetice pun mai multe probleme decât cele pe care le rezolvă. „Cea mai bună dintre lumi” pe care ar putea‑o ele realiza, dacă nu le‑ar fi pus nici un hotar, s‑ar asemăna mai mult cu un infern decât cu paradisul la care aspiră cei ce se încred orbeşte în ele. Într‑adevăr, vedem că ele se dezvoltă în sensul unei depersonalizări crescânde, deoarece: transformă bolile şi suferinţele oamenilor în entităţi independente şi în probleme pur tehnice; fac uneori din om un obiect al experimentelor, avându‑se în vedere, în aceste cazuri, mai puţin uşurarea persoanei, cât progresul ştiinţei sau al tehnicii, considerat ca scop în sine, sau chiar căutarea spectaculosului, aliat în unele cazuri cu scopuri publicitare; tind să facă din viaţă şi din moarte pure produse tehnice; nu ţin seama de relaţiile personale şi de valorile umane fundamentale, de care omul are o nevoie vitală de la zămislirea şi până la moartea sa.

Trebuie să mai adăugăm la toate acestea că majoritatea practicilor medicale actuale au ca numitor comun faptul că îl consideră şi îl tratează pe om ca pe un organism pur biologic sau, în cel mai bun caz, ca pe un simplu compus psiho‑somatic. Din acest motiv, şi în ciuda eficienţei lor pe un anume plan, ele nu pot avea asupra lui, pe un alt plan, decât efecte profund mutilante, pentru că ignoră implicit dimensiunea spirituală care îl caracterizează în mod fundamental. Dacă e adevărat că trupul omenesc, în realitatea sa biologică, este supus legilor care, în întreaga natură, guvernează funcţionarea organismelor vii, totuşi el nu poate fi tratat întru totul ca orice organism viu, pentru că el este trupul unei persoane umane şi nu poate fi disociat de această persoană fără a fi denaturat; în condiţi-ile sale actuale de existenţă, el este de neseparat nu numai de o complexă componentă psihică, care îl ridică deja pe om cu mult mai presus de animal, ci încă şi de o dimensiune spirituală, mai presus de dimensiunea sa biologică. Trupul nu numai că exprimă, la nivelul său, persoana, ci, într‑o oarecare măsură, el este persoana. Persoana nu numai are un trup, ea şi este trupul său, chiar dacă transcende infinit limitele acestuia. De aceea, tot ceea ce priveşte trupul implică persoana însăşi. A nu ţine seama de această dimensiune spirituală a omului atunci când vrei să‑i oferi remedii pentru suferinţele sale înseamnă în mod inevitabil a‑i produce prejudicii grave şi, adeseori, a ne priva de la bun început de orice mijloc de a‑l ajuta să‑şi asume starea cu bun folos şi să depăşească feluritele încercări cărora trebuie să le facă faţă.

În paginile ce urmează, ne‑am străduit să dăm la iveală, într‑o sinteză, bazele unei teologii creştine a bolii, a suferinţei, dar, de asemenea, şi a modalităţilor de vindecare, şi a sănătăţii înseşi, sprijinindu‑ne în esenţă pe învăţăturile originare şi fondatoare ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi.

Am vrea ca prin aceasta să deschidem sau să reamintim perspective care să‑l poată ajuta pe omul de astăzi să înţeleagă boala şi feluritele forme de suferinţă legate de ea, dar şi terapeuticile, vindecarea şi sănătatea însăşi, într‑un cadru mai vast decât cel pe care‑l oferă în general civilizaţia noastră dominată de valori tehnice şi materiale, şi care să‑i permită să şi le asume în modul cel mai favorabil. Dorim, în primul rând, să‑i ajutăm pe creştini să‑şi situeze încă şi mai bine aceste experienţe importante în cadrul legăturii lor cu Dumnezeu, cadru în care, ca toate realităţile umane, se cuvine să‑şi afle locul.

^[1] Histoire culturelle de la maladie, Toulouse, 1980, p. 2.

^[2] Acest fapt a fost subliniat, nu fără exces polemic, de I. Illich, Némésis médicale, Paris, 1975, cap. VI.

^[3] Vezi M. Foucault, Naissance de la clinique. Une archéologie du savoir médical, Paris, 1972; I. Illich, op. cit.

^[4] Cf. M. Faucault, op. cit.

^[5] Cf. M. Sendrail, op. cit., cap. XVIII: „Santé et maladie des temps modernes”, pp. 423 ş.u.

Traducere din limba franceză Pr. Vasile Mihoc

„Vă supunem atenției o minte și o inimă deschise către fibra intimă a românității, a firescului (de bun simț) și a modelelor alese cu înțelepciune. Și una (mens), și cealaltă (anima) aparțin omului Gheorghiță Ciocioi, antropolog, etnolog, tălmăcitor de cuvinte, făuritor de cărți și caractere. Luați aminte!

- Jurnalul: Ați edificat un volum extraordinar (sincere felicitări!) - „Ghidul mănăstirilor din România” (Editura Sophia) -, ce merită evidențiat, valorificat etc. Când, cum și de ce s-a ivit ideea acestui demers (de altfel, binevenit), stimate domnule Gheorghiță Ciocioi? Apoi, ce conține, concret, acest ghid? Ați punctat și aspecte relaționate cu istoria și filosofia, dacă nu mă înșel...

- Gheorghiță Ciocioi: Un îndrumar, un „cicerone” pe calea către mănăstirile românești, s-ar putea spune... Și avem, da, noi, românii, cele mai multe - și cele mai frumoase - mănăstiri ortodoxe din lume. În România se află astăzi 782 de mânăstiri și schituri. Rusia, ca exemplu, care are cea mai mare Biserică Ortodoxă - ca număr de credincioși -, deținea, în 2021, 541 de mănăstiri. Ucraina, Belarus și Basarabia, socotite de ruși ca aparținând Bisericii lor, numără împreună aproape 400 de mănăstiri. Și fiindcă tot am amintit de Basarabia și m-ați întrebat de ideea alcătuirii „Ghidului mănăstirilor din România”…

Sfântul refugiat din Basarabia

- Vă rog...

- Mai întâi a fost Ghidul vetrelor monahale de peste Prut. În urmă cu vreo două decenii, am colindat acest ținut românesc, alcătuind un mic îndrumar pentru pelerinii și turiștii din țara-mamă, care ar fi dorit să le calce pragul. Am făcut aceasta, domnule Saiu, în amintirea unui preot refugiat din Basarabia, în 1944, în satul meu natal. Cum așezarea nu mai avea biserică de dinainte de Cuza, acest preot a slujit singura liturghie, de Paști, după aproape un veac. În locașul școlii - cu o singură sală de clasă - a cătunului. Purta cu el antimisul din locurile de obârșie. S-a rugat cu lacrimi în acea noapte sfântă a Învierii. S-a împărtășit întreaga obște: copii, bătrâni…

Sfântul pierdut în URSS

- Tulburător.

- Când au intrat rușii în țară, după 23 august 1944, preotul a fost „ridicat” și dus în URSS. I s-a pierdut orice urmă. În anii ’70, școala a fost demolată, construindu-se o alta, nouă. Terenul a rămas liber, fără a se înălța nimic acolo, până în 1995, când, pe locul liturghiei săvârșite de preotul refugiat, s-a înălțat biserica satului. Am socotit aceasta o minune. Nici un loc de pe fața pământului pe care s-a slujit Sfânta Liturghie nu rămâne la voia întâmplării.

- Revenind la ghiduri…

- Ghidul mănăstirilor din Basarabia, așadar, avea să fie o experiență binevenită pentru cel din România. Când Editura Sophia mi-a propus să alcătuiesc noul ghid, aveam ceva drumuri parcurse, cărări bătute. Doar că după vreo două-trei luni petrecute prin țară și adunat informații am abandonat totul.

Formarea unei echipe

- Cum așa?

- Mi-am dat seama că era vorba de o muncă imensă. Editura mi-a pus la dispoziție o mașină, am mers prin păduri, pe cărări de munte. Ar fi durat mult prea mult totuși lucrarea. Am cerut ajutor colegilor (e vorba de o editură de carte ortodoxă, camarazii mei de osteneală cunoscând bine lumea monahală). Am format, prin urmare, o echipă împreună cu Amalia Dragne, Diana Vlad și Mihaela Voicu. În speranța că vom străbate drumurile către mănăstiri într-un timp mai scurt, elaborând ghidul ceva mai rapid, împărțind „nevoința”. Am avut astfel timp să stăm de vorbă, în parte, cu monahi, stareți, frați de mănăstire, să adunăm date esențiale despre istoria vetrelor monahale, moaște, icoane, mișcări religioase în sânul Ortodoxiei de la noi, ctitori, legăturile unor mănăstiri cu Locurile Sfinte. Cam tot ceea ce i-ar trebui unui pelerin pentru drum și închinare. Cine e stareț acolo, câți viețuitori se află în acel loc, cum se poate ajunge, dacă există condiții de cazare, programul slujbelor…

„Monahul e fire întoarsă”

-  Cât timp a înghițit cercetarea, câte mănăstiri ați supus atenției și câte ați reușit să descrieți?

- A durat aproape un an și jumătate. Adăugând aici redactarea. Până ce ghidul a  fost pus la îndemâna pelerinilor. Mai greu apoi cu reactualizarea permanentă. Doar în pandemie, să spunem, în județul Suceava, numărul mănăstirilor aproape că s-a dublat. Aici sunt acum aproape 10 la sută din mănăstirile României, din cele aproape 800 de care aminteam.

- De ce peripeții ați avut parte pe teren? Nu-i tocmai floare la ureche să bați România în lung și-n lat pe urmele lăcașurilor de cult de ieri și de azi, să bâjbâi după „oamenii cu cheia”… 

- Da, nu puține, e drept. De la urși coborâți din munte, la unele legate de nedumeriri și întrebări dintre cele mai stranii. Nu e ușor, ca mirean, să pătrunzi în lumea monahală. „Monahul e fire întoarsă”, cum spunea călugărul-miniaturist Picu Pătruț. Multora le părea că am venit cu „recensământul”. O maică m-a întrebat chiar: „Dar de câte găini avem în coteț nu întrebați, frate, la câte ați cătat a afla?”. Și, da, trebuie să-l informezi pe pelerin când s-a construit arhondaricul, cine a pictat altarul de vară, paraclisul. Să consemnezi exact că e vorba de Pârvu Mutu, ori de părintele Sofian Boghiu, la zugrăvirea unui lăcaș, unde a fost lucrată cu atâta migală o nouă catapeteasmă, dacă cutare boier-ctitor mai are vreo poveste legată de loc. Am privit țara însă, din copilărie, ca pe un imens paradis al monumentelor, astfel că am avut răbdare…

Românitatea, în ochi de copil

- Și bine ați făcut, pentru că ați realizat o carte minunată.

- Un unchi al mamei, Alexandru Bădăuță - mama a purtat numele de Bădăuță mai înainte de căsătorie - îmi crease practic această imagine a românității. A fost secretar general al Propagandei Românești, în interbelic, alcătuind nu puține ghiduri legate de munții noștri, de vestigiile arheologice românești, ghiduri ale României etc. Voiam ca totul să arate cât mai aproape de această „țară din vis”, din cărțile de care am avut parte cândva.

- Ați întâlnit feluriți oameni în aceste peregrinări, dar v-a rămas în amintire vreun personaj anume, vreun om care a sfințit/sfințește locul?

- M-am îndrăgostit de mulțime de mănăstiri. S-ar putea scrie o carte aparte cu întâmplări, oameni și locuri. Cel care va deschide „Ghidul” va întâlni aici mici portrete, ca să spun așa, ale unor oameni pe care nu îi întâlnești în viața de zi cu zi, cu o lucrare spirituală și culturală extraordinară. O maică, fostă muzeograf mulți ani la o mănăstire din zona muntoasă a Valahiei, a realizat, ca stareță, la o alta, din aceeași eparhie - aducând un pictor restaurator de renume -, o catapeteasmă unicat în sudul României. La câmpie. Aș merge zilnic să admir acea lucrare. Tei și foiță de aur. Sunt mănăstiri care renasc, ori construite în anii de pe urmă, ce s-ar putea spune că rivalizează cu cele din nordul Moldovei. Cine să mai ia aminte însă la ele, în această lume în care alergăm care-încotro după cele ale vieții materiale!

Adevăratele povești ale mântuirii

- Dar spuneți-ne, vă rog, povestea unei mănăstiri mai puțin cunoscute, care v-a tulburat.

- Nu e deloc ușor. Te cuprinde visarea și la Cobia, și la Plăviceni, și la Drăgănești de Vede, la fel ca înaintea unor mari mănăstiri, precum Neamț, ori Sucevița. Toate au poveștile lor: scribi, caligrafi - demni de pana unui Umberto Eco, sfinți care s-au ostenit acolo, aproape necunoscuți, minuni petrecute în taină. Cred că cel mai impresionant e însă atunci când întâlnești la o mănăstire oameni sărmani și bolnavi, îngrijiți într-ascuns de stareți și monahi ce au făcut din Evanghelie și din voturile monahale o plămadă reală a vieții lor. Poveștile adevărate ale mântuirii acestea sunt.

„Cad turle, se fac nevăzute veacuri de istorie”

- Jurnalul: Există încă la noi sate în care bisericuța e singurul monument, sate vechi și biserici la fel de îmbătrânite în timp, extrem de valoroase ca zestre culturală. Din păcate, multe sunt lăsate în paragină. Și aici intervine un paradox: avem multe astfel de lăcașuri lăsate de izbeliște și parcă în ciuda acestora se ridică biserici noi. Oare de ce nu le restaurăm pe cele cu poveste, pentru a le putea integra eventual și într-un circuit cultural, și clădim altele? 

- Gheorghiță Ciocioi: Întrebarea dumneavoastră e una tulburătoare. Doar că e trebuință de atâtea avize, de meșteri pricepuți. Între timp, totul se năruie, da. Cad turle, se fac nevăzute veacuri de istorie cât ai bate din palme. Păcatele noastre ca neam, domnule Saiu! Ne lipsesc oamenii, oamenii adevărați, nu patrioții de tarabă, pentru aceasta. Și organizarea, lipsa de experiență în întreținerea unui monument, ori obiectiv de valoare națională. Luați aminte cum ne mobilizăm noi, românii, construind rapid ceva, apoi nu ne mai preocupă... Da, necesită efort, osteneală totul. Uităm, considerăm că nu e de datoria noastră să-i purtăm de grijă.

Rugăciuni în taină

- Jurnalul: Care este, în opinia antropologului Gheorghiță Ciocioi, profilul cultural al românului din secolul XXI? Mai este românul, azi, un om profund religios?

- Gheorghiță Ciocioi: Românul este un om religios, categoric. Îi lipsesc, ce e drept, cel mai adesea, reperele în lumea de astăzi. Marii părinți de până mai ieri, pătimitori în temnițele comuniste, nevoitori în păduri și în pustie, par, după unii, a-și fi spus ultimul cuvânt. Au rămas ucenicii lor. Nu e îndeajuns noianul de literatură religioasă. În societate circulă un alt tip de discurs. Cultivat cu încăpățânare chiar. Râmân, iată, monahii și monahiile, care se roagă pentru noi în taină, care îi îndrumă, alături de ierarhi și preoți, pe credinioși. În Biserică este salvarea noastră ca neam.

Sate despuiate de oameni

- În siajul mirării anterioare: ce rol (mai) joacă religia astăzi, în era globalizării și a digitalizării?

 - „Globalizarea”, în Imperiul Roman, a ajutat la răspândirea creștinismului, să recunoaștem. Nu izolarea. De altfel, credința creștină s-a născut în cetate, o lume complexă, cu toate ale ei. Ne place să credem că satul este conservator astăzi. Din păcate, trăim într-o altă lume. Aproape jumătate din satele românești sunt goale. Pe ulița copilăriei mele nu am auzit, înainte de 1990, vreun alt grai decât cel românesc. Astăzi, vara, acolo, copiii de odinioară, întorși din Europa și America, vorbesc două-trei limbi străine. Uneori sunt trist, dar văd că în străinătate credința lor ortodoxă nu doar că s-a păstrat, dar e tot mai puternică. Se spovedesc, se împărtășesc. Plecați de acasă, ortodoxia e identitatea lor. Nu putem așeza o stavilă în calea globalizării. Ne este tot mai mult peste puteri. Poate că altfel trebuie privite lucrurile pentru a rezista în istorie ca neam și a ne păstra credința, toate ale noastre...

Miza, pe toleranță

- Jurnalul: Care credeți că este astăzi cea mai prizată religie? Dar cea mai puternică?

- Gheorghiță Ciocioi: Cea mai în vogă, ori cea care caută să aibă parte de cât mai mulți adepți... Secretul dăinuirii noastre constă în toleranță, nu în înfruntarea fățișă a unor religii. Toate trec... Cunosc persoane convertite la islam, născute în sate din poarta unor mănăstiri celebre. S-au reîntors la Ortodoxie. A fost o experiență. Contează cu adevărat ceea ce rămâne. Iar Ortodoxia este însăși firea noastră.

„Avem, da, noi, românii, cele mai multe - și cele mai frumoase - mănăstiri ortodoxe din lume”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog

„Secretul dăinuirii noastre constă în toleranță, nu în înfruntarea fățișă a unor religii”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog

782 de mănăstiri și schituri se află astăzi în România, potrivit ghidului coordonat de Gheorghiță Ciocioi

„Ortodoxia este însăși firea noastră”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog

„Românul este un om religios, categoric. Îi lipsesc, ce e drept, cel mai adesea, reperele în lumea de astăzi”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog

„Ne lipsesc oamenii, oamenii adevărați, nu patrioții de tarabă”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog”

„– Înaltpreasfinția Voastră, Dumnezeu v-a binecuvântat să cunoașteți mulți sfinți. Cum influențează un sfânt comunitatea în care trăiește?

– Într-adevăr, Dumnezeu m-a binecuvântat să întâlnesc mulți sfinți de-a lungul vieții, încă din copilărie. Părinții mei au fost oameni binecuvântați. Cel mai important Părinte duhovnicesc al meu a fost Sfântul Calinic, Mitropolitul Edesei din Grecia, care mi-a transmis harul preoției și am ucenicit în preajma lui în episcopie până la adormirea sa cu pace întru Domnul. De asemenea, cu binecuvântarea lui, am avut o comunicare duhovnicească cu Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Efrem Katunakiotul, Sfântul Sofronie Athonitul de la Essex, precum și cu alți Părinți Aghioriți.

Ceea ce am înțeles este că sfântul influențează profund mediul în care trăiește, pe oamenii cu care intră în contact – prin cuvântul său, prin tăcerea sa și prin viața sa sfântă. Printr-un sfânt grăiește Dumnezeu.

Așa cum atunci când cineva intră într-o parfumerie, hainele lui se îmbibă de mireasma acelui loc, tot la fel și sfântul transmite harul lui Dumnezeu pe care îl poartă în el; înrâurește oamenii prin tradiția în care trăiește, prin modul de viață pe care îl inspiră. Atunci când un om este renăscut duhovnicește prin harul lui Dumnezeu, el transmite această viață reînnoită și celor care se apropie de el; devine un model de viață bisericească.

„Televiziunea noastră duhovnicească”

– Hristos ne îndeamnă: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt.” ^{1 Petru 1:16} Este posibil ca acest cuvânt să se împlinească în zilele noastre?

– Cu siguranță este posibil să se împlinească, deoarece cuvântul lui Hristos are o lucrare dumnezeiască foarte puternică. Hristos nu ne-a spus ceva care să fie cu neputință de împlinit. Acest lucru se adeverește prin sfinții care ies la lumină în fiecare epocă, chiar și în vremuri grele, cum este epoca noastră.

În ultima vreme, atât în Grecia, cât și în România, au fost canonizați noi sfinți, provenind din toate clasele sociale. Desigur, acest lucru nu înseamnă că doar cei care au fost canonizați sunt sfinți, deoarece cu toții am cunoscut oameni care L-au iubit pe Dumnezeu și pe aproapele lor cu jertfelnicie, care au păzit poruncile lui Hristos în viața lor, oriunde au trăit – în familie, singuri sau împreună cu alții, în spitale, în închisori etc. Pretutindeni Își are Dumnezeu oamenii Săi, care de multe ori sunt necunoscuți sau trecuți cu vederea de către noi, pentru că noi nu avem criteriile pentru a-i recunoaște.

Părerea că nu mai este posibil ca cineva să devină sfânt în zilele noastre vine de la diavolul, care calomniază viața în Hristos. Această concepție este și consecința faptului că am neglijat calea sfințeniei, care este pocăința – metoda curățirii, a luminării și a îndumnezeirii. Sfântul Simeon Noul Teolog consideră această concepție erezie.

Oricum, în nicio știință sau artă omul nu poate înainta și nu poate învăța tainele acesteia dacă nu urmează metoda potrivită. Același lucru se întâmplă și cu sfințenia. Toți sfinții au trecut prin curățire, luminare și au ajuns la îndumnezeire! De aceea trebuie să învățăm această metodă a sfințeniei, iar Părinții duhovnicești au menirea să-i învețe pe oameni această metodă. Această lucrare de predare a metodei sfințirii este cel mai important lucru pe care Biserica trebuie să-l facă în vremurile noastre.

– Sfinții au îndurat necazuri, lipsuri și strâmtorări. Cum să acceptăm durerea în viața noastră?

– Sfinții L-au dorit pe Hristos și au avut o mare sete de a se uni cu El, însă trăind într-o societate aflată departede Dumnezeu, s-au confruntat cu multe piedici și au trecut prin suferințe, prigoniri, au fost disprețuiți de către oameni. Cine citește viețile Proorocilor, ale Apostolilor și ale Sfinților din orice epocă, va constata acest lucru. Este exact ce spune Apostolul Pavel în capitolul al unsprezecelea din Epistola sa către Evrei.

O mare problemă a creștinilor din zilele noastre este că citesc tot felul de cărți, folosesc internetul, urmăresc site-uri care descriu starea de decădere și de îndepărtare de Dumnezeu, dar nu citesc Sfânta Scriptură și viețile sfinților, care reprezintă „televiziunea noastră duhovnicească” și „site-urile noastre duhovnicești”. De altfel, „viețile sfinților” sunt adevărata istorie a Bisericii.

Astfel, când citim în viețile sfinților cât de mult L-au iubit pe Dumnezeu, dobândim curaj și trecem mai ușor peste propria noastră durere. Când iubești cu adevărat pe cineva – chiar și la nivel omenesc – nu mai iei în calcul sacrificiile. Omul de știință sau cercetătorul îndură orice greutate pentru a descoperi un secret al creației. Femeia, atunci când dorește să devină mamă, știe că va trece prin greutățile sarcinii, că în acea perioadă întregul ei organism se va transforma, știe că va trece prin durerile nașterii, prin perioada alăptării, dar își asumă totul din dragoste pentru copil, din dragoste pentru viață.

Așa se întâmplă și cu sfinții, la un alt nivel. Problema noastră este că ne place confortul, lumea simțurilor, viața patimilor, fericirea materială, care aduc cu ele un alt fel de durere, mai greu de purtat decât durerea dragostei pentru Hristos. Suferința pentru Hristos este plină de dragoste și sănătate duhovnicească, în timp ce durerea lumească este plină de boală.

„Ispita victimizării”

– Ce putem face atunci când ispitele sunt foarte puternice și ni se pare că nu le mai putem face față?

– Cred că ne place să ne victimizăm, adică să spunem că vremurile în care trăim sunt grele, că ispitele sunt multe, că suferim mai mult decât oamenii altor epoci – și de obicei facem asta pentru a ne îndreptăți pe noi înșine. Aceasta se numește „ispita victimizării”: tendința de a spune că toți ceilalți sunt de vină, mai puțin noi înșine.

Dacă însă comparăm epoca noastră cu epoca primilor creștini, cu viața creștinilor din timpul persecuțiilor, sau chiar cu viața creștinilor care trăiesc astăzi în condiții de război – de exemplu a ortodocșilor din Siria, care zilnic se confruntă cu moartea, cu boala, cu foamea, cu martiriul, cu pierderea locului de muncă din pricina credinței lor în Hristos – atunci vom vedea că noi nu suferim chiar atât de mult, ci că ne aflăm chiar într-o situație bună.

În orice caz, atunci când simțim că avem multe ispite, trebuie să ne îndreptăm către Dumnezeu, prin rugăciune și credință, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și către Sfinții Bisericii noastre. Trebuie să citim zilnic minunații psalmi ai lui David, viețile sfinților noștri și să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima. Cine iubește, jertfește totul și nu mai simte greutățile și încercările.

– Vă rog să ne dați câteva exemple de oameni simpli care și-au purtat cu bucurie crucea încercărilor.

– De-a lungul întregii mele slujiri pastorale am cunoscut oameni binecuvântați, care au înfruntat încercările lor cu bucurie și credință în Dumnezeu.

Aș dori să menționez aici o poveste recentă. Am purtat o corespondență cu un condamnat la moarte din America, pe nume Frank-Antony, care mi-a scris după ce a citit câteva dintre cărțile mele. Am văzut în viața lui o mare minune a lui Dumnezeu. Aflat în închisoare, a primit cu credință în Dumnezeu nedreptatea care i s-a făcut, aceea de a fi condamnat la moarte pentru o crimă pe care nu o comisese, și Îi mulțumea lui Dumnezeu că, prin acea nedreptate, l-a condus la botezul în credința ortodoxă. În ultima zi a vieții sale, înainte de execuție, a devenit monah, primind numele de Efrem.

În cazul lui am fost uimit de cum un om răzvrătit, dur, devine sfânt, cum o închisoare de maximă securitate din America, timp de 38 de ani, se preschimbă într-un schit de pustnic aghiorit, cum un condamnat la moarte se pregătește să-L întâlnească pe Hristos, cum un „deşeu al societății”, un „monstru”, așa cum era numit, s-a transformat într-un miel al lui Hristos.

Am publicat în limba greacă această corespondență pe care am purtat-o cu el, aproximativ 60 de scrisori, în care se văd minunile pe care le face Dumnezeu cu cei care voiesc să-L cunoască pe El. Absolut nimeni nu se poate scuza că nu-și poate trăi creștinește viața.

Suntem nevrednici de sfinții și eroii noștri

– Citim despre martirii care și-au dat viața cu bucurie pentru Hristos. În istoria seculară întâlnim eroi care s-au jertfit pentru un ideal. De ce noi, creștinii de astăzi, părem că nu avem același curaj și același duh de jertfă? Și cum putem să-l dobândim?

– Spunem că suntem urmașii sfinților și ai eroilor, dar, din păcate, suntem nevrednici de ei. Trăim în Biserica Ortodoxă, care a dat lumii milioane de martiri, nevoitori, sfinți din rândul mirenilor, și totuși trăim într-o mare sărăcie duhovnicească. Suntem ca niște vagabonzi care s-au aciuiat în palatele în care cândva locuiau regi și prinți, dar fără a deprinde modul lor de viață. Sub multe aspecte, suntem jalnici.

Cred că noi, clericii și creștinii de astăzi, chiar și monahii, avem o moștenire bogată și măreață și nu numai că o disprețuim, ci adesea o ignorăm sau o deformăm. În ultima vreme, văzând ce se transmite prin site-uri și, în general, prin internet, mă preocupă faptul că nu trăim Evanghelia propovăduită de Hristos și de Apostoli, ci trăim și predicăm o altă Evanghelie, a noastră. Se întâmplă ceea ce scrie Apostolul Pavel către creștinii din Galatia: „Mă mir că așa de repede vă abateți de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie” ^{Galateni 1:6}.

Evanghelia lui Hristos este o evanghelie a pocăinței, a nevoinței, a luptei împotriva diavolului. Noi urmăm „o altă evanghelie” – evanghelia fericirii lumești, a plăcerii, a iubirii de sine și a egoismului. Pretutindeni, chiar și între creștini, domină viziunea lui Epicur asupra vieții, ceea ce anticii numeau „tetrafarmacos” (gr. τετραφάρμακος, „cele patru medicamente”), care recomandă: „Nu vă temeți de Dumnezeu! Nu vă temeți de moarte, căci sufletul nu mai există după aceea! Nu vă îngrijorați, pentru că binele este ușor de dobândit! Nu vă temeți, pentru răul este ușor de îndurat!”. Este exact ceea ce a spus, atât de expresiv, Apostolul Pavel: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri” ^{1 Corinteni 15:32}. Așa trăiesc cei mai mulți creștini în vremea noastră.

Trebuie ca noi, creștinii ortodocși, să învățăm care este baza vieții creștine, anume curățirea (eliberarea de plăcere și durere), luminarea (eliberarea de uitarea și necunoașterea lui Dumnezeu) și îndumnezeirea (depășirea închipuirii), potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul. Aceasta este metoda duhovnicească a tămăduirii omului, care se rezumă la  lucrarea practică (curățirea) și la lucrarea de contemplație (luminarea și vederea lui Dumnezeu)  Trebuie să înțelegem că Biserica este un spital duhovnicesc care îl tămăduiește pe om.

Suntem niște cerșetori care Îi cer lui Dumnezeu lucruri mărunte

– Putem vorbi despre martiriu fără o jertfire propriu-zisă a vieții?

– Citind viețile sfinților, vedem clar că mărturisirea este legată de martiriu, de jertfă. O mărturisire pentru Hristos fără sacrificii și martiriu este lipsită de viață, lipsită de consistență. Iar un martiriu fără adevărata mărturisire ortodoxă nu are valoare, pentru că și un eretic poate îndura martiriul, dar dacă nu are mărturisirea adevărată, nu înseamnă că se mântuiește prin aceasta.

Aceasta înseamnă că în viața noastră trebuie să unim în fiecare zi mărturisirea cu jertfa pentru Hristos. Și acest lucru trebuie făcut în Biserică, având cuget bisericesc, într-un mod teologic curat, fără improvizații.

– Părintele Arsenie Papacioc, un Sfânt Părinte al țării noastre, spunea: „Dumnezeu nu dă daruri cerșetorilor. Le dă eroilor. Tu ești un erou răscumpărat de Hristos.” Ce să înțelegem din acest cuvânt și cum putem deveni eroi în viața creștină?

– Părintele Arsenie Papacioc exprimă în acest cuvânt întreaga teologie ortodoxă despre care vorbim în acest interviu. Cei mai mulți dintre noi ne asemănăm cu niște cerșetori care Îl roagă necontenit pe Dumnezeu să le dea sănătate, bani, slavă lumească etc. Adică ne asemănăm cu cerșetorii care stau în afara Bisericii și cer ajutor material pentru a-și rezolva o problemă punctuală. Nu putem nega că, la un nivel mai de jos al vieții duhovnicești, acest lucru se întâmplă. Însă temelia este cu totul alta: trebuie să depășim acest nivel al vieții cotidiene și să privim viața bisericească într-un mod diferit.

Dumnezeu ne-a creat după chipul Său, ca să ajungem la asemănare, la îndumnezeire, să-L cunoaștem. Am văzut undeva un avion vechi, căruia i se stricase motorul, și a fost transformat într-o cafenea. Dar avionul a fost construit ca să zboare pe cer, nu ca să devină cafenea.

Din păcate, am transformat marele scop al vieții noastre – de a ajunge de la după chip la după asemănare, la îndumnezeire – în alergarea după stări de plăcere ale acestei lumi. Suntem niște cerșetori care Îi cerem lui Dumnezeu lucruri mici, și nu eroi, luptători, ostași, „cei ce iau cu sila Împărăția lui Dumnezeu”.

Sfântul Sofronie de la Essex, Athonitul, spunea că atunci când a ajuns în Sfântul Munte, primul său Părinte duhovnicesc i-a zis cum să se roage: „Să nu te adresezi lui Dumnezeu cu cereri mici, ci de la un Dumnezeu mare să ceri numai lucruri mari.”

Scopul vieții noastre este înalt: să devenim sfinți. Nu putem să-I cerem lucruri mici unui Dumnezeu mare. Cineva ar putea spune că acest lucru este greu. Însă „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” ^{Luca 18:27}. Suntem creați pentru cele mari și veșnice și nu trebuie să ne lăsăm acaparați de cele mărunte și trecătoare. Suntem vulturi ai Duhului, meniți să zburăm pe cer, nu viermi care să ne târâm pe pământ. Suntem „ființe teologice” și trebuie să urcăm dincolo de cotidian, spre teologia trăită, spre vederea Dumnezeului celui viu. Când vom înțelege acest lucru, atunci totul devine ușor și posibil prin harul lui Dumnezeu.”

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Traducere de Tatiana Petrache

Interviu preluat din Revista Familia Ortodoxă

„Ultimele zbateri ale acestui an, în priza marilor sărbători, se intensifică. Găsiți totuși câteva clipe de liniște și savurați plăcerea lecturii, a păcii și a cunoașterii. Titlurile de mai jos să vă inspire!

1. Amintiri din viitor

Autoare: Irene Vallejo

Editura: Trei, 2025

Traducere: Lavinia Similaru

„A fost odată o femeie singură ce trăia într-un tărâm primejdios. Mică și slabă, în fiecare noapte trebuia să înfrunte o amenințare înfricoșătoare. Însă în povești, cei mici, cei slabi, cei fragili au întotdeauna un talisman salvator. Ea cunoștea o vrajă care nu putea da greș: era capabilă să ridice în jur un zid de aer ca să se apere. Moloanele zidului invizibil erau cuvintele. Când izvora o poveste de pe buzele ei, lumea se oprea s-o asculte, cu privirea încremenită, ca în transă, uitându-și treburile, frica și mânia. Istorisirile ei erau, pentru toți, un refugiu din calea pericolului. E ușor s-o recunoști în ea pe persuasiva Șeherezada, dar și pe protagonista unei legende născute în tradiția orală franceză, «Mama poveștilor», unde o tânără învăța arta de a spune povești ascultând murmurul vântului printre copaci…” - Irene Vallejo.

Irene Vallejo (n. Zaragoza, 1979) a studiat limbi clasice și deține două doctorate, de la Universitățile din Zaragoza și din Florența. Este autoarea a două romane, două volume de eseuri și două cărți pentru copii. Infinitul într-o trestie (El infinito en un junco, 2019; Pandora M, 2022) a devenit încă de la publicare un adevărat fenomen editorial internațional, fiind declarată cartea cea mai vândută în Spania în perioada carantinei. În 2020, Vallejo publică Amintiri din viitor (El futuro recordado), o carte de jurnalism filosofic care împletește temele prezentului cu lecțiile lumii antice. În același an, redactează un Manifest pentru lectură (Manifiesto por la lectura) la invitația Federației Sindicatelor Editorilor din Spania.

2. Lumea liberă

Autor: Louis Menand

Editura: Trei, 2025

Traducere: Irina Vainovski-Mihai

Războiul Rece nu a fost doar o competiție pentru putere. A fost o confruntare a ideilor, în cel mai larg sens - economic și politic, artistic și personal. În Lumea liberă, reputatul critic și profesor de la Universitatea Harvard Louis Menand prezintă o panoramă a culturii americane în anii cruciali de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și până la Războiul din Vietnam și ne demonstrează felul în care dinamica forțelor sociale, economice și tehnologice și-a pus amprenta asupra creațiilor minții umane în întreaga lume occidentală. Interferențele culturale transatlantice și schimbul bogat de idei și valori între America și Europa au marcat această epocă și au conturat o nouă lume care s-a forjat sub semnul definitoriu al libertății.

3a și 3b. Am văzut sfârșitul lumii

Editura: Sophia, 2025

Ediție îngrijită de monahul Coprie

„Ce este Apocalipsa? Care este sensul profund al sfârșitului lumii? De ce suferim și de ce au loc războaie și catastrofe? Iată câteva întrebări la care nu poate răspunde coerent cultura zilelor noastre, deși suprasaturată de narative apocaliptice. Imaginează-ți acum un om care a văzut Imperiul Țarist prăbușindu-se, a supraviețuit 20 de ani în gulagurile sovietice, a slujit Liturghia în catacombe și a primit descoperiri de la Dumnezeu, asemenea prorocilor de odinioară. Ei bine, acest om vine cu răspunsuri nu doar concrete și clare, ci dătătoare de nădejde și discernământ, despre ceea ce numim sfârșitul lumii. Răspunsurile sale au fost consemnate în două volume: primul, apărut în 2024, al doilea, recent, în 2025. Născut la începutul secolului XX în Imperiul Țarist, Starețul centenar, Părintele Antonie, a fost un supraviețuitor al frământărilor istoriei ruse. Seminarist în Lavra Sfântului Serghie în 1917, devine călugăr, diacon și preot chiar în toiul Revoluției Bolșevice. Arestat de nenumărate ori ca «element dușmănos», petrece peste 20 de ani în gulaguri, unde munca silnică îl șubrezește fizic, dar îl întărește sufletește. Eliberat după Al Doilea Război Mondial, intră în ascultare la un bătrân isihast format la Optina - leagănul duhovniciei ruse. Ca fochist, salvează cărți și vase liturgice din ascunzișuri țariste și slujește Liturghia în taină, botezând și înmormântând noaptea, sub amenințarea denunțării și a morții. Oamenii se adună în jurul lui: rugăciunile sale lucrează minuni, iar darul înaintevederii îl face un far în întuneric” - editorii Editurii Sophia.

4. Mica Filocalie

Autor: Jean-Claude Larchet

Editura: Sophia, 2025

Traducere: Marinela Bojin

„Muntele Athos este şi azi «sipetul Rugăciunii lui Iisus», şi marii duhovnici ale căror învăţături şi mărturii sunt prezentate în acest volum se află printre cei mai desăvârşiţi moştenitori ai tradiţiei care a transmis-o de-a lungul vremii, dar şi printre cei mai iscusiţi lucrători ai acestei rugăciuni, şi prin urmare cei mai îndreptăţiţi să vorbească despre ea, ca trăitori ai ei. [...] Cuvintele lor nu sunt nicidecum teoretice, ci întemeiate pe o experiere lăuntrică ce le conferă o simplitate, o prospeţime şi o forţă pe care nici un studiu istoric şi nici o sinteză abstractă nu le pot avea” - Jean-Claude Larchet

5. Hărți de poveste

Autoare: Ioana Zamfir

Editura: Niculescu, 2025

„Ioana Zamfir a strâns un buchet de hărți vechi pe care le prezintă pe înțelesul tuturor, încercând să atragă un public cât mai divers spre muzeul în care activează. Volumul de față ilustrează perfect nu numai dimensiunea științifică, dar și pe cea educațională a Muzeului Hărților din București, singurul muzeu cu profil cartografic din România” - prof. univ. dr. Laurențiu Rădvan, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

Ioana Zamfir este muzeografă la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi din București, unde contribuie la realizarea expozițiilor care valorifică dimensiunea culturală a hărților vechi, aducând-o în dialog cu alte domenii ale patrimoniului material sau imaterial. A urmat studii de Istoria Artei, continuând cu specializări în Studii Culturale. A beneficiat de burse Erasmus și DAAD la universități din Tübingen, Paris și Kassel și este doctor în Filologie.

6. Mater 2-10

Autor: Hwang Sok-yong 

Editura: Trei, 2025

Traducere: Iolanda Prodan

În Seoulul contemporan, un muncitor concediat organizează o grevă în vârful coșului de fum al unei fabrici de șaisprezece etaje. În timpul nopților lungi și singuratice, el vorbește cu strămoșii, meditând la sensul vieții și la înțelepciunea transmisă de-a lungul generațiilor. Prin viețile acestor strămoși, trei generații de muncitori feroviari, Mater 2-10 descrie cu realism luptele coreenilor obișnuiți împotriva ocupanților japonezi, începând cu era colonială japoneză, continuând cu Eliberarea și până în secolul XXI. Romanul este în același timp o relatare plină de pasiune a dorinței unei națiuni de a se elibera de opresiune, un basm liric care reflectă sângele, sudoarea și lacrimile vărsate de muncitorii industriali moderni și punctul culminant al carierei lui Hwang Sok-yong - o capodoperă la care a lucrat treizeci de ani.

Hwang Sok-yong s-a născut în 1943, în Manciuria ocupată de japonezi, și este, fără îndoială, unul dintre cei mai cunoscuți autori coreeni. A studiat filosofia și, după o scurtă perioadă de detenție din motive politice, a muncit într-o fabrică de țigări, apoi pe un șantier. În 1993, a fost condamnat la șapte ani de închisoare pentru o călătorie neautorizată în Coreea de Nord, cu scopul de a promova schimburile între artiștii din cele două Corei. Cinci ani mai târziu, a fost eliberat în urma unei grațieri speciale acordate de noul președinte. Laureat al celor mai importante premii literare din Coreea, a fost nominalizat la Prix Femina Étranger și a primit Prix Émile Guimet pentru literatură asiatică, pentru romanul său At Dusk.

7. Condiția umană

Autoare: Hannah Arendt

Editura: Humanitas, 2025

Traducere: Georgeta-Anca Ionescu

Condiția umană este una dintre cele mai profunde și mai vizionare reflecții asupra existenței umane și a vieții comunitare moderne. În această operă esențială, Hannah Arendt propune un vocabular nou pentru a înțelege relația dintre gândire și acțiune, influența tehnologiei, erodarea intimității, înstrăinarea și pierderea libertății în lumea contemporană. Ea distinge între muncă, lucru și acțiune, cele trei forme fundamentale ale activității umane, și arată cum echilibrul dintre acestea s-a schimbat radical odată cu modernitatea. Este o invitație la gândirea sensului vieții active și a condiției noastre de ființe care, trăind împreună, creează o lume comună. Prin finețea analizei și actualitatea ideilor, Condiția umană rămâne o carte indispensabilă pentru toți cei care caută să înțeleagă sensul libertății, al acțiunii și al responsabilității în epoca noastră.

8. Cinematograful călător al domnului Saito

Autoare: Annette Bjergfeldt

Editura: Humanitas, 2025

Traducere: Flavia Teoc

Deși fug din Argentina cu gândul să-și încerce norocul la Paris, Fabiola și fiica ei, Lita, ajung în micul port al insulei canadiene Upper Puffin. După ce urcă cele optzeci de trepte până la pensiunea Betleem, inima comunității, care găzduiește o mulțime de personaje excentrice, cele două descoperă o lume mult mai plină de culori decât promiteau stâncile cenușii de pe țărm. Aurora boreală și migrațiile viețuitoarelor Atlanticului punctează spectaculos timpul ce se scurge, iar vizitele anuale ale cinematografului ambulant al domnului Saito - care aduce filme din întreaga lume pe insula izolată - le vor schimba complet viața.

Saga familială captivantă, luminoasă și emoționantă, traversând cei mai întunecați ani ai secolului XX, romanul Cinematograful călător al domnului Saito a fost desemnat drept una dintre cele mai bune cărți ale anului 2023 de publicația daneză Politiken, a fost finalist al Premiului Martha 2024 și tradus până în prezent în 18 limbi.

9. Sex și pedeapsă

Autor: Eric Berkowitz

Editura: Polirom, 2025

Traducere: Dan Bălănescu

Bazându-se pe o vastă documentare pe care o sintetizează cu talent și nepărtinire, Eric Berkowitz compune o imensă frescă a modului în care societatea și instituțiile ei de putere s-au infiltrat în patul individului în tentativa de a orienta, a reglementa și a pedepsi una dintre cele mai intime acțiuni umane: sexul. Fără formalisme și teorii juridice aride, cartea reprezintă o lectură plăcută prin numeroasele relatări și povestiri - unele comice, chiar surprinzătoare pentru cititorul contemporan - despre felul cum au evoluat mijloacele prin care individul s-a văzut constrâns - și de multe ori pedepsit - de mecanismele opresive ale societății. Avem, în ansamblu, o adevărată istorie a luptei cu „păcatul originar” în diversele lui epoci și manifestări (adesea minoritare), începând cu primele legi ale vechilor regate din Mesopotamia până la faimoasele procese din timpurile mai recente ale lui Flaubert, Baudelaire, Oscar Wilde sau Roman Polanski.”

sursa: https://jurnalul.ro/cultura/carte/carti-iarna-sarbatori-1017859.html

„Vă supunem atenției o minte și o inimă deschise către fibra intimă a românității, a firescului (de bun simț) și a modelelor alese cu înțelepciune. Și una (mens), și cealaltă (anima) aparțin omului Gheorghiță Ciocioi, antropolog, etnolog, tălmăcitor de cuvinte, făuritor de cărți și caractere. Luați aminte!

- Jurnalul: Ați edificat un volum extraordinar (sincere felicitări!) - „Ghidul mănăstirilor din România” (Editura Sophia) -, ce merită evidențiat, valorificat etc. Când, cum și de ce s-a ivit ideea acestui demers (de altfel, binevenit), stimate domnule Gheorghiță Ciocioi? Apoi, ce conține, concret, acest ghid? Ați punctat și aspecte relaționate cu istoria și filosofia, dacă nu mă înșel...

- Gheorghiță Ciocioi: Un îndrumar, un „cicerone” pe calea către mănăstirile românești, s-ar putea spune... Și avem, da, noi, românii, cele mai multe - și cele mai frumoase - mănăstiri ortodoxe din lume. În România se află astăzi 782 de mânăstiri și schituri. Rusia, ca exemplu, care are cea mai mare Biserică Ortodoxă - ca număr de credincioși -, deținea, în 2021, 541 de mănăstiri. Ucraina, Belarus și Basarabia, socotite de ruși ca aparținând Bisericii lor, numără împreună aproape 400 de mănăstiri. Și fiindcă tot am amintit de Basarabia și m-ați întrebat de ideea alcătuirii „Ghidului mănăstirilor din România”…

Sfântul refugiat din Basarabia

- Vă rog...

- Mai întâi a fost Ghidul vetrelor monahale de peste Prut. În urmă cu vreo două decenii, am colindat acest ținut românesc, alcătuind un mic îndrumar pentru pelerinii și turiștii din țara-mamă, care ar fi dorit să le calce pragul. Am făcut aceasta, domnule Saiu, în amintirea unui preot refugiat din Basarabia, în 1944, în satul meu natal. Cum așezarea nu mai avea biserică de dinainte de Cuza, acest preot a slujit singura liturghie, de Paști, după aproape un veac. În locașul școlii - cu o singură sală de clasă - a cătunului. Purta cu el antimisul din locurile de obârșie. S-a rugat cu lacrimi în acea noapte sfântă a Învierii. S-a împărtășit întreaga obște: copii, bătrâni…

Sfântul pierdut în URSS

- Tulburător.

- Când au intrat rușii în țară, după 23 august 1944, preotul a fost „ridicat” și dus în URSS. I s-a pierdut orice urmă. În anii ’70, școala a fost demolată, construindu-se o alta, nouă. Terenul a rămas liber, fără a se înălța nimic acolo, până în 1995, când, pe locul liturghiei săvârșite de preotul refugiat, s-a înălțat biserica satului. Am socotit aceasta o minune. Nici un loc de pe fața pământului pe care s-a slujit Sfânta Liturghie nu rămâne la voia întâmplării.

- Revenind la ghiduri…

- Ghidul mănăstirilor din Basarabia, așadar, avea să fie o experiență binevenită pentru cel din România. Când Editura Sophia mi-a propus să alcătuiesc noul ghid, aveam ceva drumuri parcurse, cărări bătute. Doar că după vreo două-trei luni petrecute prin țară și adunat informații am abandonat totul.

Formarea unei echipe

- Cum așa?

- Mi-am dat seama că era vorba de o muncă imensă. Editura mi-a pus la dispoziție o mașină, am mers prin păduri, pe cărări de munte. Ar fi durat mult prea mult totuși lucrarea. Am cerut ajutor colegilor (e vorba de o editură de carte ortodoxă, camarazii mei de osteneală cunoscând bine lumea monahală). Am format, prin urmare, o echipă împreună cu Amalia Dragne, Diana Vlad și Mihaela Voicu. În speranța că vom străbate drumurile către mănăstiri într-un timp mai scurt, elaborând ghidul ceva mai rapid, împărțind „nevoința”. Am avut astfel timp să stăm de vorbă, în parte, cu monahi, stareți, frați de mănăstire, să adunăm date esențiale despre istoria vetrelor monahale, moaște, icoane, mișcări religioase în sânul Ortodoxiei de la noi, ctitori, legăturile unor mănăstiri cu Locurile Sfinte. Cam tot ceea ce i-ar trebui unui pelerin pentru drum și închinare. Cine e stareț acolo, câți viețuitori se află în acel loc, cum se poate ajunge, dacă există condiții de cazare, programul slujbelor…

„Monahul e fire întoarsă”

-  Cât timp a înghițit cercetarea, câte mănăstiri ați supus atenției și câte ați reușit să descrieți?

- A durat aproape un an și jumătate. Adăugând aici redactarea. Până ce ghidul a  fost pus la îndemâna pelerinilor. Mai greu apoi cu reactualizarea permanentă. Doar în pandemie, să spunem, în județul Suceava, numărul mănăstirilor aproape că s-a dublat. Aici sunt acum aproape 10 la sută din mănăstirile României, din cele aproape 800 de care aminteam.

- De ce peripeții ați avut parte pe teren? Nu-i tocmai floare la ureche să bați România în lung și-n lat pe urmele lăcașurilor de cult de ieri și de azi, să bâjbâi după „oamenii cu cheia”… 

- Da, nu puține, e drept. De la urși coborâți din munte, la unele legate de nedumeriri și întrebări dintre cele mai stranii. Nu e ușor, ca mirean, să pătrunzi în lumea monahală. „Monahul e fire întoarsă”, cum spunea călugărul-miniaturist Picu Pătruț. Multora le părea că am venit cu „recensământul”. O maică m-a întrebat chiar: „Dar de câte găini avem în coteț nu întrebați, frate, la câte ați cătat a afla?”. Și, da, trebuie să-l informezi pe pelerin când s-a construit arhondaricul, cine a pictat altarul de vară, paraclisul. Să consemnezi exact că e vorba de Pârvu Mutu, ori de părintele Sofian Boghiu, la zugrăvirea unui lăcaș, unde a fost lucrată cu atâta migală o nouă catapeteasmă, dacă cutare boier-ctitor mai are vreo poveste legată de loc. Am privit țara însă, din copilărie, ca pe un imens paradis al monumentelor, astfel că am avut răbdare…

Românitatea, în ochi de copil

- Și bine ați făcut, pentru că ați realizat o carte minunată.

- Un unchi al mamei, Alexandru Bădăuță - mama a purtat numele de Bădăuță mai înainte de căsătorie - îmi crease practic această imagine a românității. A fost secretar general al Propagandei Românești, în interbelic, alcătuind nu puține ghiduri legate de munții noștri, de vestigiile arheologice românești, ghiduri ale României etc. Voiam ca totul să arate cât mai aproape de această „țară din vis”, din cărțile de care am avut parte cândva.

- Ați întâlnit feluriți oameni în aceste peregrinări, dar v-a rămas în amintire vreun personaj anume, vreun om care a sfințit/sfințește locul?

- M-am îndrăgostit de mulțime de mănăstiri. S-ar putea scrie o carte aparte cu întâmplări, oameni și locuri. Cel care va deschide „Ghidul” va întâlni aici mici portrete, ca să spun așa, ale unor oameni pe care nu îi întâlnești în viața de zi cu zi, cu o lucrare spirituală și culturală extraordinară. O maică, fostă muzeograf mulți ani la o mănăstire din zona muntoasă a Valahiei, a realizat, ca stareță, la o alta, din aceeași eparhie - aducând un pictor restaurator de renume -, o catapeteasmă unicat în sudul României. La câmpie. Aș merge zilnic să admir acea lucrare. Tei și foiță de aur. Sunt mănăstiri care renasc, ori construite în anii de pe urmă, ce s-ar putea spune că rivalizează cu cele din nordul Moldovei. Cine să mai ia aminte însă la ele, în această lume în care alergăm care-încotro după cele ale vieții materiale!

Adevăratele povești ale mântuirii

- Dar spuneți-ne, vă rog, povestea unei mănăstiri mai puțin cunoscute, care v-a tulburat.

- Nu e deloc ușor. Te cuprinde visarea și la Cobia, și la Plăviceni, și la Drăgănești de Vede, la fel ca înaintea unor mari mănăstiri, precum Neamț, ori Sucevița. Toate au poveștile lor: scribi, caligrafi - demni de pana unui Umberto Eco, sfinți care s-au ostenit acolo, aproape necunoscuți, minuni petrecute în taină. Cred că cel mai impresionant e însă atunci când întâlnești la o mănăstire oameni sărmani și bolnavi, îngrijiți într-ascuns de stareți și monahi ce au făcut din Evanghelie și din voturile monahale o plămadă reală a vieții lor. Poveștile adevărate ale mântuirii acestea sunt.

„Cad turle, se fac nevăzute veacuri de istorie”

- Jurnalul: Există încă la noi sate în care bisericuța e singurul monument, sate vechi și biserici la fel de îmbătrânite în timp, extrem de valoroase ca zestre culturală. Din păcate, multe sunt lăsate în paragină. Și aici intervine un paradox: avem multe astfel de lăcașuri lăsate de izbeliște și parcă în ciuda acestora se ridică biserici noi. Oare de ce nu le restaurăm pe cele cu poveste, pentru a le putea integra eventual și într-un circuit cultural, și clădim altele? 

- Gheorghiță Ciocioi: Întrebarea dumneavoastră e una tulburătoare. Doar că e trebuință de atâtea avize, de meșteri pricepuți. Între timp, totul se năruie, da. Cad turle, se fac nevăzute veacuri de istorie cât ai bate din palme. Păcatele noastre ca neam, domnule Saiu! Ne lipsesc oamenii, oamenii adevărați, nu patrioții de tarabă, pentru aceasta. Și organizarea, lipsa de experiență în întreținerea unui monument, ori obiectiv de valoare națională. Luați aminte cum ne mobilizăm noi, românii, construind rapid ceva, apoi nu ne mai preocupă... Da, necesită efort, osteneală totul. Uităm, considerăm că nu e de datoria noastră să-i purtăm de grijă.

Rugăciuni în taină

- Jurnalul: Care este, în opinia antropologului Gheorghiță Ciocioi, profilul cultural al românului din secolul XXI? Mai este românul, azi, un om profund religios?

- Gheorghiță Ciocioi: Românul este un om religios, categoric. Îi lipsesc, ce e drept, cel mai adesea, reperele în lumea de astăzi. Marii părinți de până mai ieri, pătimitori în temnițele comuniste, nevoitori în păduri și în pustie, par, după unii, a-și fi spus ultimul cuvânt. Au rămas ucenicii lor. Nu e îndeajuns noianul de literatură religioasă. În societate circulă un alt tip de discurs. Cultivat cu încăpățânare chiar. Râmân, iată, monahii și monahiile, care se roagă pentru noi în taină, care îi îndrumă, alături de ierarhi și preoți, pe credinioși. În Biserică este salvarea noastră ca neam.

Sate despuiate de oameni

- În siajul mirării anterioare: ce rol (mai) joacă religia astăzi, în era globalizării și a digitalizării?

 - „Globalizarea”, în Imperiul Roman, a ajutat la răspândirea creștinismului, să recunoaștem. Nu izolarea. De altfel, credința creștină s-a născut în cetate, o lume complexă, cu toate ale ei. Ne place să credem că satul este conservator astăzi. Din păcate, trăim într-o altă lume. Aproape jumătate din satele românești sunt goale. Pe ulița copilăriei mele nu am auzit, înainte de 1990, vreun alt grai decât cel românesc. Astăzi, vara, acolo, copiii de odinioară, întorși din Europa și America, vorbesc două-trei limbi străine. Uneori sunt trist, dar văd că în străinătate credința lor ortodoxă nu doar că s-a păstrat, dar e tot mai puternică. Se spovedesc, se împărtășesc. Plecați de acasă, ortodoxia e identitatea lor. Nu putem așeza o stavilă în calea globalizării. Ne este tot mai mult peste puteri. Poate că altfel trebuie privite lucrurile pentru a rezista în istorie ca neam și a ne păstra credința, toate ale noastre...

Miza, pe toleranță

- Jurnalul: Care credeți că este astăzi cea mai prizată religie? Dar cea mai puternică?

- Gheorghiță Ciocioi: Cea mai în vogă, ori cea care caută să aibă parte de cât mai mulți adepți... Secretul dăinuirii noastre constă în toleranță, nu în înfruntarea fățișă a unor religii. Toate trec... Cunosc persoane convertite la islam, născute în sate din poarta unor mănăstiri celebre. S-au reîntors la Ortodoxie. A fost o experiență. Contează cu adevărat ceea ce rămâne. Iar Ortodoxia este însăși firea noastră.

„Avem, da, noi, românii, cele mai multe - și cele mai frumoase - mănăstiri ortodoxe din lume”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog

„Secretul dăinuirii noastre constă în toleranță, nu în înfruntarea fățișă a unor religii”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog

782 de mănăstiri și schituri se află astăzi în România, potrivit ghidului coordonat de Gheorghiță Ciocioi

„Ortodoxia este însăși firea noastră”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog

„Românul este un om religios, categoric. Îi lipsesc, ce e drept, cel mai adesea, reperele în lumea de astăzi”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog

„Ne lipsesc oamenii, oamenii adevărați, nu patrioții de tarabă”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog”